duminică, 30 decembrie 2012

Iernile (III)





Ierni la rând avusesem aceeași dorință:
ca, fie și pentru o singură clipă,
mâinile mele să devină niște ace scânteietoare
în acel drum cu trunchiuri de zadă
pe care ea pleca de la mine doar noaptea,
pierzându-se atât de repede-n întuneric,
încât rămâneam fără glas.

Astăzi m-am trezit, aveam dorul acela
- îmi lăsase ceva la fereastră, probabil călcase ușor:
- o oglinjoară cât palma, cu ramele de lemn argintat.

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Iernile ( II )












Știam că iarna nu îi place să povestească pe larg
- și ieșeam amândouă în câmpiile albe
arătându-ne urme de vrăbii.

O vedeam tresărind
ori de câte ori atingea din întâmplare zăpada,
deși purtase mai tot timpul brățări de argint.

Iarna, eu nu am rugat-o niciodată nimic
- tânjeam, doar, să îi văd părul cum se revarsă
lângă talia atât de subțire-n cordon.


sâmbătă, 22 decembrie 2012

Iernile (I)








De câte ori o mângâiam avea părul cald,
iar ochii ei albaștri nu și-au schimbat nuanța nicicând;
îmi vorbea despre lucruri doar după ce ele treceau
și-avea felul ei de a întoarce ușor spatele
când o-ncânta o priveliște.

Mi-am petrecut iernile așteptând prin ninsoare
clipele când ea revenea agale spre mine
și surâdeam amândouă- n mulțime.


sâmbătă, 15 decembrie 2012

Ipoteze





Era, asta știu sigur, una dintre căldurile de iulie,
când mi-a întins un pahar cu apă - cu adevărat limpede
- prin el, eu am privit, de pe drum, câmpurile.

S-a făcut foarte frig în zilele astea
și-mi fac mereu ceai, și-mi încălzesc genele,
pe-nserat,văd aburul și ceața cum se ridică
și nu-mi amintesc nicidecum
dacă erau doar trandafiri micuți și sălbatici
sau pe coline se legănau în vânt albăstrele.


miercuri, 12 decembrie 2012

I was writing to you from Shanghai/Îți scriam din Shanghai











And many thanks for my friends, Roxana, Cristina and James, who made me a surprise by translating my little poem in their specific warm manner:

I was writing to you from Shanghai --
there it rains thick and often,
in golden drops under the streetlight.

I had bought myself a pale kimono
and picked flowers from an herbarium --
they suited me, I have olive temples.

In the row of lamps
I had to keep changing the paper--
your raincoat was wet and heavy.

Mother would bring me supper,
telling me again
not to strain my eyes by candlelight.

***

Îți scriam din Shanghai
- acolo plouă mult și des,
stropii sunt aurii de sub felinar.

Îmi cumpărasem un kimono pal
- luasem florile dintr-un ierbar,
îmi venea bine, știi, lângă tâmplele măslinii...

În șirul acela de lampadare
mereu trebuia schimbată hârtia,
iar pelerina ta era udă și grea.

Mama îmi aducea cina
și îmi spunea
să nu-mi mai stric ochii la lumânare.


duminică, 2 decembrie 2012

Insolit




În noaptea aceea am îndepărtat totul, iubite
- oricum, nu mai erau de mult frunze;
am scos, pe zi, și rădăcinile crizantemelor
 nu am aprins focul, deși mi-e mereu dragă flacăra lui.

Se făcuse ora la care-ai să vii,
când mi s-a oprit inima într-o clipă:
am văzut că luna apăruse, plină, pe cer.


miercuri, 28 noiembrie 2012

Mere roșii, ceață (dintr-o pagină de jurnal)




"M-am trezit din atât de multe vise, încât apoi, când îmi căutam hainele prin întunericul camerei calde, aproape încinse, țin minte că mi-au venit în minte două gânduri,cam în aceeași clipă: că e posibil, bâjbâind așa, ca vreunul dintre obiectele din vis să îmi apară în cale, și celălalt, o idee mai rezonabil, că astăzi e mai bine, pentru toată lumea, să ocolesc oamenii. Și așa am plecat curajoasă prin ceață. Mă lăsam atinsă doar de ea, îmi venea să râd de o așa copilărie, simțeam însă, atunci, jurământul autist mai prețios decât însăși viața. Până să iau autobuzul, în mintea care mi se părea clară poate doar pentru faptul că decisesem să nu mă las deranjată de niciunul dintre nepoftiții care se lipesc ca muștele de ochii mei mai tot timpul umezi,clară, zic, am reușit să fiu precaută, să îmi dau seama că nu aveam pentru ziua aceea la mine nicio îmbucătură, nici măcar o caramelă cu ciclamen, din care am mereu rătăcite prin geantă, nimic absolut; am fost, ca să spun sincer, foarte mândră de gândul ăsta, mi s-a părut un gând atât de cuminte, la locul lui, genul de gânduri pe care le au oamenii surâzători din reclamele la iaurturi, creme sau suplimente alimentare, oamenii despre care se spune că știu să "aibă grijă de ei", un lucru pe care, ca să fiu iarăși onestă, nu cred că l-am descoperit niciodată până la capăt. Poate asta a dat startul; sau poate clipa din dimineață, prima, cu cele două gânduri, bătându-se pentru întâietate, ca doi gemeni care își dispută unul altuia intrarea în lume - nu pot spune sigur, unele lucruri le mai uit. Oricum, cam pe acolo eram când, căutând un produs potrivit unei fete care are grijă de ea, am dat cu ochii de lădița de mere roșii, așezată pe ciment - mere roșii,de toamnă, atât de frumos,atât de frumoase, înfrumusețând, încât m-am repezit epileptic spre ele,dorindu-le atât de tare, voiam ca toate merele să fie ale mele, a trebuit, iar, să aleg, mă simțeam ca și când ar fi trebuit să iau de la orfelinat doar un copil...Știam că îmi ajunge unul, însă nu am putut, măcar trei, am auzit că poartă noroc, îndeobște. Și am plecat cu un curaj înnoit spre bibliotecă.Și, ajungând, am urcat scările, mai sprintenă decât presupun că e un mizantrop; am închis ușa cu cheia; m-am așezat.
Merele - mari, roșii, ostentative în ceea ce îți vine să numești perfecțiune. Le-am așezat pe masa roșie, dintre rafturile roșii și albastre - poate că, în alt caz, ar fi fost mai fericit un anume contrast, dar nu și acum, știam despre ele, încă din faza-carton, că ele ar fi fost la fel oriunde, ar fi mers cu, în și pe orice. Merele - îmi venea s-o spun iar și iar, până când aș fi simțit că privirea mi se făcea roșie; merele, mere roșii. Apoi lucrurile, dintre care se părea că eu eram cel mai neascultător, au început să se miște - inevitabil, gândurile, întretăindu-se, anulându-se, unul pe altul sau pe cont propriu, cum fac de obicei. Eu, trebuind, nu mai știu a câta oară doar azi, să aleg iar - unul singur de data asta, fără nicio derogare, fără să aflu vreodată cum ar fi fost cu altul. Apoi: eu, mușcând din mărul ales - sună foarte important, și așa și era; ca fundal, fereastra; fereastra are ca fundal, la rândul ei, ceața. Mușc, deci, din mărul roșu pe fundalul ferestrei albe de ceață; în jurul meu sunt rafturi, cred că am mai spus, dar uneori trebuie să repeți, albastre și roșii. Pare de ajuns - cum de am uitat însă șalul?...Și șalul șalul meu cel moale, turcoaz, care îmi învăluiește umerii, brațele, pieptul genunchii, îmi dă, o clipă, impresia că trebuie să înot, că trebuie să o fac unduios. Aerul este înghețat - îmi vine în minte camera încălzită a dimineții - mușc. Zeama iese din măr și împroașcă, efectiv, tot ce îi iese în cale - mă întreb încă de ce nu e roșie. Roșu, alb, turcoaz, zeamă - e prea mult, și știu asta.Așa că închid ochii.
Lichidul e dulce exact cât îmi trebuie ca să îmi pară totul minunat pe lume; tivit cu puțin acru - acrișor, simt asta la colțurile buzelor. Intră în striațiile limbii, apoi face ca cerul gurii să se reverse; mângâie, pas cu pas, toate gingiile, apoi coboară în adâncitura de sub limbă, de care îmi este mereu foarte teamă, am văzut odată într-un film că de acolo se rupe limba, cuvintele noastre, e un loc cu vene albăstrii, mă mai gândesc o clipă la turcoaz, dar continuu, mai e ceva...Dacă pentru alții apexul este ceea ce ar trebui să fie, vârful organului articulării, pentru mine apexul a devenit ceea ce o profesoară de antomie m-a făcut să descopăr cu stupoare în clasa a șaptea: glandele salivare, cotlonul cel mai tainic din întreaga cavitate bucală, dincolo de ultimele măsele, dincolo de gingii, dincolo de limbul vorbirii. Și lichidul își face loc până aici, culege de peste tot binefaceri, traversează dinții ca o cascadă, salivarele i-au dat ghes, gonește, cu fiecare mușcătură în parte  construiește poduri transparente peste dealurile gingiilor, peste craterele limbii, nu mai ține cont de artezienele glandelor, nici de rădăcinile albastre ale spuselor, cerul gurii nu mai are, nici el, vreo putere.
 Lichidul gonește, și continuă să gonească, nu știu când va înceta. Ceea ce îmi vine să spun acum este că, dacă aș deschide fereastra și aș reuși să dau la o parte măcar unul dintre straturile de ceață, ar curge peste tot același lichid - alb, sidefiu, poate roșu, dulce exact cât îmi trebuie..."


marți, 27 noiembrie 2012

Noiembrie cu mere




Avea în fiecare dimineață câte un măr
- cel mai mult îi plăceau cele din zilele de noiembrie
- era mai mereu ceață, și când zeama îi umezea dinții
se gândea la păduri, imediat ce începe să plouă.

Uneori, mărul i se părea foarte straniu
- nu de puține ori și-a pus șaluri cu care să-l asorteze,
și se uita la el, neștiind ce să facă
( probabil așa se întâmplă atunci când cineva vede pe cer un meteorit ).

Însă niciodată n-a mușcat din el în prezența cuiva,
și n-a putut spune nicicui cum era răcoarea lui dulce
- dulce exact atât cât era nimerit.


duminică, 25 noiembrie 2012

Grădina de ceai




Voiam să stau cât mai mult în noiembrie
- și m-am întristat, văzând că scriu doar poezii despre vară.

În perioada aceea mi-am chemat prietenul pentru ceai
- iar el, mereu vigilent, a lăudat faptul
că frunzele erau uscate exact cât ar trebui,
și gustul îi amintea o grădină străbătută de vânt.


sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Moale








El își hrănea cu unt poeziile
și îi plăcea să le zică flori de vanilie,
se bucura și când o privea făcându-le fotografii fără rame,
o numea "femeie frumoasă" în toate versurile în care se atingeau.

Exista doar un sumar decalog:
să nu scrie prea des la lumina lanternei,
să nu folosească nici blitz-ul, nici noaptea.


duminică, 18 noiembrie 2012

Vag









Un cântec vag străbătea dimineața
- pe bâjbâite am încercat să mi-l amintesc,
mi-au venit în minte coastele iubitului meu, atunci când adorm
și cum mă-ntreb mereu ce gândesc câinii în soare.

Stăteam pe marginea tare a patului - și mi se părea râu,
un copil îmbufnat arunca pietre micuțe;
am pus capul pe mal și-am închis ochii.

(Iubitul meu se distrează povestindu-mi adesea
despre vocalizele mele din somn).


sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Orașul în zori




Știa că nu mai puteau fi flori la vremea aceea
- și totuși, când ochii trecătorului
( albaștri, păreau desenați)
au încercat să facă totul într-o singură clipă,
putea să jure că bordurile se agățau pe tulpini
și că-n vitrine puseseră șalvari de zorele.


miercuri, 14 noiembrie 2012

Norii




Știa că atunci când va veni ploaia
va putea să stea singur pe o bancă în parc,
petele de cer se vor întinde mai mult,
se vor lungi chiar acolo, la picioarele lui.

Și știa că va putea prinde câteva picături pentru el
- apoi va zâmbi vag, ca un bătrânel
care a atins o aripă albă în zbor.

N-am cunoscut vreodată pe cineva
care să tresară așa la vreun nor
- și-n ochii lui erau semințe-aurii.


duminică, 11 noiembrie 2012

The whisper ( Șoapta )




For R and M


 When I asked her about him
she had a smile that I hadn't seen before
( there was an impression:
she had just climbed in a tree, laughing
- she might have clapped her hands,
she might have had  her eyes closed
- I couldn't tell for sure ).

As if she had made a display case
out of a small ebony table,
she showed me the gifts he had sent her.

Then I learned how to bow and whisper.
 

***

Când am întrebat-o despre el,
a avut un zâmbet pe care nu i-l știam
( am avut impresia că urcase, râzând, într-un copac
- nu vedeam dacă bătea din palme ușor
sau doar avea ochii închiși ).

Mi-a arătat apoi, ca și când
ar fi făcut dintr-o măsuță de abanos o cutie
darurile pe care i le trimitea el.

Am învățat, atunci, să m-aplec, să șoptesc.


miercuri, 7 noiembrie 2012

Sonorizări




Ne-am amintit atunci de mai mulți ani
- noi străluceam, aveam cerceii lungi și brațele goale,
iar lor chitara nu le-a jucat nicio festă
- auzeam ecourile și în pahare.

(Se poate să ne fi ajutat noaptea,
mai ales că ne venise ideea să privim totul prin lună).

Zilele sunt întretăiate,
iar seara, când pașii spre casă îmi sunt tot mai rari,
ascult, la ferestre,  zarvă de ramuri și sticlă.


joi, 1 noiembrie 2012

Întâmpinare




De-a lungul timpului,
în privirile ei din ce în ce mai adânci
ea păstrase acel zâmbet
ca o colonadă a unui portal
dincolo de care mi se pierd pașii printre frunze.



joi, 25 octombrie 2012

Noiembrie





Toamna trecea.

Trecuse şi vara, e drept,
dar în septembrie, şi apoi în octombrie,
nucile şi castanele aveau miez auriu,
se făcea roşiatic, dacă povesteam îndelung, lângă foc.

În acea zi însă, când până şi o rază subţire,-albicioasă,
a dispărut dintr-o dată,
ne-am dat seama că venise noiembrie
- şi-am pregătit, răbdător, liste lungi cu dorinţe.


joi, 18 octombrie 2012

Zilele - rodie (dintr-o pagină de jurnal )





" Ziua de toamnă am petrecut-o la Tismana. Mai vin astfel de zile, zile - rodie, cum le numeam odată, în faţa cărora mă pregătesc ca în faţa unui fagure (tind să cred că ele s-au înmulţit, mai cu seamă, de când am început să fiu atentă la ele, dar asta s-ar putea să fie o invenţie a mea ). Şi de câte ori mă încearcă dorinţa aceea, ca un hotar, de a mă gândi la viaţa mea în ansamblu, le văd stivuite acolo, zilele - rodie, tăcute şi dulci - şi mă bucur că am aceasta, fiindcă pot să întind mâna oricând pentru vreo poamă.
La fel şi aceasta dintre zilele - rodie a fost împinsă - tot de gestul întinderii, braţul meu s-a întins, iar poama era mirosul puloverului meu, un pulover maro, de lână moale şi îmi vine să îi zic şi fierbinte, care păstra în el un fel de amintire a unor frunze bătătorite şi, apoi, ţesute, un pulover cu nişte mâneci lungi, care nu degeaba au fost asemănate cu nişte clopote - fiindcă, mi s-a pprut atunci, într-adevăr, ar fi putut în orice moment să bată rar, printre fumul acela al toamnei, care nu se ştie întotdeauna de unde vine. M-am trezit, aşadar, lucru care, repet,nu e chiar atât de rar pe câte s-ar părea, m-am trezit, spuneam, iubind puloverul până aproape de extaz - fiindcă, chiar dacă nu ai nimic cu tine, ba te poţi şi plăcea uneori, mai mult, tind eu să cred, îţi iubeşti puloverul ca şi când ar fi  al celui mai tandru amant, şi care te lasă, într-un maxim abandon amestecat cu generozitate dezinvoltă, să te cuibăreşti acolo, între coastele lui molatice.
În fine, puloverul, ca să zic asa, a fost cepul care a dat drumul la ceea ce ar putea părea în mod grosolan şi inexact o beţie, însă, plecând,cum spuneam, de la pulover, plus faptul că era, fără doar şi poate, cel mai frumos din lume, gutuile pentru compot mi s-au părut cele mai galbene din lume, puii mei - cei mai graţioşi pui din lume, cerul, cu norii lui, e previzibil, cel mai inventiv cer din lume...Şi, ca aliteraţia să fie perfectă, lângă faguri s-a aşezat, atunci, fluierul.
Mama mi-a spus, tot în ziua aceea, povestea despre un bătrân şi fluierul lui - şi mi s-a părut ca o şoaptă, fiindcă este simplă, dulce şi plină de mirare, este o poveste de la o înmormântare.
A murit o vecină, tanti Tia, pe care eu mi-o amintesc doar aşa cum se numeşte: bătrână, bunică, mergând şi respirând greu, o dâră ocru, de neşters din copilăria mea. A murit, deci, şi a rămas nenea Aritel fără ea - şi el e tot ca numele lui, nu inventez, are ceva dintr-un arin subţirel pe un câmp, în bătaia vântului, însemnat acolo însă precis de dâra aceea adâncă; iar acum presupun că numai el poate spune cum e când se uită în jur, ascultând vântul. Şi atunci, la priveghiul pentru tanti Tia, veniseră bătrânii, prietenii lui, să îi dea curaj şi să stea cu el, se gândeau, poate, că îi fac bine şi numai dacă îi vorbeau pe un ton învăţat cu singurătatea. Iar nenea Ion, prietenul cel bun şi curajos, a început să îi povestească lui nenea Aritel despre cînd ..."a murit Măria mea, şi nu mai ştiam de mine. O căutam prin odăi, îmi venea să strig după ea şi parcă mă ardea ceva în capul pieptului. Şi-ntr-o noapte am visat-o, stătea în faţa mea şi parcă mă aştepta să zic ceva. Şi atunci eu am întrebat-o: " Mărie, mai ştii tu că eu, când eram tânăr, cântam la fluier? Te superi tu, Mărie, dacă eu m-apuc să cânt iar? "...Şi Măria nu s-a supaărat, s-a uitat la mine şi a zis: " Nu, Ioane, nu mă supăr, că şi mie îmi plăcea când cântai tu din fluier "...Şi când am văzut că şi Măria îmi dă voie, m-am apucat, Aritele, să cânt iar din fluier, şi cântam în fiecare odaie, mai ales seara cântam, până când mi s-a mai ostoit dorul de Măria - şi cânt şi-acu', când n-am cui vorbi...".
Poate că există întotdeauna o oarecare incongruenţă între fapte, chiar când este vorba despre zilele - rodie, care, prin simplul fapt că ni le amintim, au şi ele asperităţi şi intensităţi diferite ale mirării. Doar că eu întotdeauna povestesc pentru cineva cu mult mai generos decât mine,  acela pentru care puloverul este, fără doar şi poate, cel mai moale din lume, gutuile - cele mai arămii, baletul norilor, al puilor sau al nostru - cel mai fără de cusur din lume; pentru cel care cântă la fluier într-un fel care face toamna să semene cu un fagure dulce şi rotund, în care totul e copt. "


duminică, 7 octombrie 2012

Şansa




Foto: Roxana Ghiţă

Domnişoara n-a pierdut o singură dimineaţă
- observase că păsările umplu cerul mai cu seamă în zori,
şi se-aşeza acolo, până când ziua nu se umplea încă de toamnă
- era posibil, doar în clipa aceea,
ca una dintre ele să se oprească.

(Era o domnişoară, asta e clar,
cu idei foarte năstruşnice despre ce înseamnă un stol).

În amintirea mea, profilul ei tandru, rotund,
a mângâiat zările ca o aripă.


duminică, 30 septembrie 2012

Pajiştea




Eu nu am ştiut că e ea e femeia mea,
eu nu ştiam că trebuie să fiu bărbat.
Atunci când cauţi un scaun lângă ea
dumnezeu l-a pus acolo neapărat.

Ea are mare grijă ca multe să se-ntâmple,
să fie recoltă şi ochiul pământului să se umple.
Dar ea nu mi-a spus niciodată că eu, cum oi fi,
cu stele ce cad din ceruri cu mii
s-ajung într-o pajişte şi să fiu sărutat
uite, iubito, câte lucruri avem de uitat.

Liviu


vineri, 28 septembrie 2012

Zăgazul










Raniţa tatei a fost mai mereu grea
- ţin minte că mi se rătăceau degetele printre ciocolată şi marţipan -,
mă ajutam de o pereche de sandale albastre din cauciuc
să-mi amuţesc paşii, când aşteptam.

Şi mai ştiu că nu am mai văzut o ploaie ca atunci,
 îmi făcusem din mâini streşini;
când a venit, am ţipat ca la o-nmormântare
- niciodată n-a fost mai mirat şi mai trist
- iar marţipanul era ud de tot.


duminică, 16 septembrie 2012

Grija




Însemnase cu grijă toate zilele verii,
pusese bolurile la soare, le pregătise pentru orice fiertură,
citise în fiecare seară prietenilor câte-o poveste
- din niciuna nu lipseau adierile nucului.

De aceea când a venit septembrie cu nopţi din care lipseau stele
prudenţa i-a fost lăudată
şi-au sorbit licorile pline de strălucire.

Abia i-au auzit paşii.



miercuri, 5 septembrie 2012

Confesiuni










Când povestea despre el
mâinile i se odihneau
şi privea într-un loc
la care eu puteam să visez
numai noaptea.


joi, 30 august 2012

Pletele





În august
inima mea, atât de plină
nu ştie cum să primească
o toamnă nouă.

E prima seară în care mă-ntreb
ce straie să-mi pun;
mi-am lăsat, peste umeri, pletele.



marți, 21 august 2012

Despre vară









În vara aceea a vorbit despre ea doar cu greu
- visa mult şi îşi amintea toate visele,
iar într-o seară văzuse pe stradă
oamenii aceia de la carnavalul din somn.

Se plimba dormitând, amuşinând mai degrabă
smoala încinsă şi berile negre
- mai târziu, aveam să-mi imaginez şampanii mahon
şi cât de bronzat îi era, în vara aceea, tot spatele.

Cu adevărat despre vară am aflat de la ea doar în iarnă
- pe atunci îmi scria rar, asigurându-mă mereu că e bine.


luni, 13 august 2012

Răcori





Toamna se simte în parc
în această dimineaţă de august;
foşnetele limpezi în răcoarea ramurilor,
aşteptarea unui prieten de care îţi este atât de dor.

Câteva minute
(ţi se va părea mult, dacă va-ntârzia,
sunt atâtea pe care vrei să le ştii).



sâmbătă, 11 august 2012

Eutanasie cu pisică şi balansoar




Îmi pusesem, pentru acea ocazie,
rochia albastră cu şerpi de catifea
- atunci, tu eşti atent la fiecare mişcare,
eu mă uit lung la dale şi respir în corset.

De-acolo, se aude doar un uguit mărunţel
- puteam să ne-aşezăm unde voiam
- şi-am ales balansoarele acelea
din care puteai să priveşti printre gene.

Niciunul n-a tresărit când pisica a tras draperia uşor,
niciunul n-a scos nici măcar un cuvânt
- nici atunci, şi nici după.


duminică, 5 august 2012

Despre ea





În clipa aceea, doar una,
nu s-au privit cât de atent se putea
- de aceea ea nu a mai ştiut niciodată
dacă să-şi lase rochia să se rotească uşor împrejur
sau să-i ridice cu fală pliurile-n albastru.


miercuri, 1 august 2012

Seara





Aveau obiceiul de a ieşi la plimbare doar seara, într-o trăsură deschisă.
Mâinile ei cu brăţări argintii dădeau ca exemplu stelele,
iar când caii intrau domol în noapte, şoaptele lui deveneau strigăte.


luni, 30 iulie 2012

Muguri









În vara aceeam scris poemele ceaiului alb
- perdelele păreau să aibă umbre din cele mai vagi
- şi-un fir atât de subţire lega covorul de bambus
pe care el păşise încet, cerând mereu voie.

Toate-au trecut foarte repede
- ţesăturile mugurilor dorm în cutele satinate
când mângâi uşor bolul.


sâmbătă, 28 iulie 2012

Fidelitate




Avea pentru vară o pereche de sandale viguroase, cu tălpile tot timpul umede
şi o pălărie care-i dădea la iveală doar zâmbetul;
dacă o gâtuia vreo veste din Nordu'-ngheţat
alerga ziua-ntreagă prin tufişul cu mure.

Stârnea, cu degetele-n spirală, doruri iubiţilor
şi se lăsa la pământ odată cu ciocârlia;
bănuia ce-i la finele calendarului,
însă vara n-a părăsit-o nici măcar o clipă.


vineri, 27 iulie 2012

Pogany




Pogany se mişca foarte atent printre linii
- le număra cu precizie, şi-apoi, abia, îşi desfăcea părul;
cu el mângâia, în unghiuri perfecte, dreptunghiurile ferestrelor
şi-apoi se învârtea, după toate rigorile,
între un oval şi-un umăr simetric.

Mie Pogany nu mi-a vorbit niciodată
- ne trimiteam însă regulat misive cu quod demonstrandum
- pe hârtia de calcul adăugam viniete.


marți, 24 iulie 2012

Christina (apendice)




Foto: Roxana Ghiţă

Oricât am căutat, nu i-am găsit urmele
- trandafirii de la corset nu s-au scuturat niciodată,
pielea ei nu păstrase nicicând înţepături vineţii.

Şi nimeni nu îmi atrage atenţia
că răsfoiesc toate albumele cu mâinile pline de praf.


miercuri, 18 iulie 2012

Domnişoara Christina




Foto: Roxana Ghiţă

Seara, domnişoara Christina apărea strivind între dinţi violete,
cu dantelele la vedere, se răsfrângea în oglinzi fără abur,
scanda ritm de greieri, uşor schimbat, poate,
tremurând i-am urmat trena, când ajunsese-ntre caturi.

Domnişoara m-a privit doar o clipă
- în casa cea mare n-am mai auzit decât un puls slab
şi, poate, un geamăt.


luni, 16 iulie 2012

Prietenii




Celor cu care zâmbesc

În acea seară am aşezat în tokonoma primul vlăstar al iasomiei
- fiecare petală  aşteptase în  ploile primăverii -
ei au venit, ca întotdeauna, zâmbind,
au lăudat, împreună, alegerea,
apoi am rostit alături
un haiku despre întuneric.

Lumea ne privea, trecând, prin ferestre.


joi, 12 iulie 2012

Lumină de august








Ferestrele ei erau întotdeauna deschise
- şi, din câte ştiu, storuri nu şi-a pus niciodată -
când mă chema, mi se părea că îmi explică o diagramă
- iar daca-ncercam să-nţeleg, se topea în lumina de august.

Moliciune şi iasomie ieşeau din încheieturile ei,
strângea în pieptănătură umbrele serii,
o ajutam să întindă cearceafurile
şi plecam cât mai târziu cu putinţă,
făcând pe stradă gesturi nebune.


miercuri, 11 iulie 2012

Faraonul





Lui îi plăcea să se joace cu brăţările mele
- fără să-mi spună vreodată, mă trezeam cu câte-o piramidă de-argint
şi o ţineam ascunsă-ntre palme
vreme îndelungată.

Ne-am revăzut tot mai rar
- ştiam că ce se-ntâmpla nu ne va da vreun răgaz -
reuşiserăm să punem totul la adăpost.


marți, 10 iulie 2012

Nopţile







Era o fată despre care se spunea că s-a născut sub zodia strălucirii
- razele primiseră permisiunea să o trezească devreme,
când nu ştiai ce să-i spui te pomeneai înşirând şotii
şi umblai mult până să-i găseşti un dar
care să pară, cât de cât, o oglindă aşezată sub cerul de iulie.

De aceea nu mică le-a fost mirarea
când au descoperit la ce ore adormea ea.


sâmbătă, 7 iulie 2012

Luxură





Seara peste grădina de trandafiri se lăsa aburul
- şi uneori era tot acolo când adormea
( gesturile lui fuseseră întotdeauna răzleţe
nu ştia niciodată să aleagă o pălărie ).

Soarele-i mângâiase deja picioarele subţiri şi claviculele
în umbră
avea pe buze un must cafeniu, de smochine.

Dimineaţa s-a aplecat uşor, şi-a ridicat bretelele rochiei verzi
şi-a aşteptat, privindu-se atent în oglindă, măcar un cuvânt.


Blog Archive

Persoane interesate

Despre mine

Fotografia mea
mono no aware-conceptul nipon care m-a preocupat, poate, cel mai mult, cu a sa "evanescenţă a lucrurilor"
Un produs Blogger.