miercuri, 28 noiembrie 2012

Mere roșii, ceață (dintr-o pagină de jurnal)




"M-am trezit din atât de multe vise, încât apoi, când îmi căutam hainele prin întunericul camerei calde, aproape încinse, țin minte că mi-au venit în minte două gânduri,cam în aceeași clipă: că e posibil, bâjbâind așa, ca vreunul dintre obiectele din vis să îmi apară în cale, și celălalt, o idee mai rezonabil, că astăzi e mai bine, pentru toată lumea, să ocolesc oamenii. Și așa am plecat curajoasă prin ceață. Mă lăsam atinsă doar de ea, îmi venea să râd de o așa copilărie, simțeam însă, atunci, jurământul autist mai prețios decât însăși viața. Până să iau autobuzul, în mintea care mi se părea clară poate doar pentru faptul că decisesem să nu mă las deranjată de niciunul dintre nepoftiții care se lipesc ca muștele de ochii mei mai tot timpul umezi,clară, zic, am reușit să fiu precaută, să îmi dau seama că nu aveam pentru ziua aceea la mine nicio îmbucătură, nici măcar o caramelă cu ciclamen, din care am mereu rătăcite prin geantă, nimic absolut; am fost, ca să spun sincer, foarte mândră de gândul ăsta, mi s-a părut un gând atât de cuminte, la locul lui, genul de gânduri pe care le au oamenii surâzători din reclamele la iaurturi, creme sau suplimente alimentare, oamenii despre care se spune că știu să "aibă grijă de ei", un lucru pe care, ca să fiu iarăși onestă, nu cred că l-am descoperit niciodată până la capăt. Poate asta a dat startul; sau poate clipa din dimineață, prima, cu cele două gânduri, bătându-se pentru întâietate, ca doi gemeni care își dispută unul altuia intrarea în lume - nu pot spune sigur, unele lucruri le mai uit. Oricum, cam pe acolo eram când, căutând un produs potrivit unei fete care are grijă de ea, am dat cu ochii de lădița de mere roșii, așezată pe ciment - mere roșii,de toamnă, atât de frumos,atât de frumoase, înfrumusețând, încât m-am repezit epileptic spre ele,dorindu-le atât de tare, voiam ca toate merele să fie ale mele, a trebuit, iar, să aleg, mă simțeam ca și când ar fi trebuit să iau de la orfelinat doar un copil...Știam că îmi ajunge unul, însă nu am putut, măcar trei, am auzit că poartă noroc, îndeobște. Și am plecat cu un curaj înnoit spre bibliotecă.Și, ajungând, am urcat scările, mai sprintenă decât presupun că e un mizantrop; am închis ușa cu cheia; m-am așezat.
Merele - mari, roșii, ostentative în ceea ce îți vine să numești perfecțiune. Le-am așezat pe masa roșie, dintre rafturile roșii și albastre - poate că, în alt caz, ar fi fost mai fericit un anume contrast, dar nu și acum, știam despre ele, încă din faza-carton, că ele ar fi fost la fel oriunde, ar fi mers cu, în și pe orice. Merele - îmi venea s-o spun iar și iar, până când aș fi simțit că privirea mi se făcea roșie; merele, mere roșii. Apoi lucrurile, dintre care se părea că eu eram cel mai neascultător, au început să se miște - inevitabil, gândurile, întretăindu-se, anulându-se, unul pe altul sau pe cont propriu, cum fac de obicei. Eu, trebuind, nu mai știu a câta oară doar azi, să aleg iar - unul singur de data asta, fără nicio derogare, fără să aflu vreodată cum ar fi fost cu altul. Apoi: eu, mușcând din mărul ales - sună foarte important, și așa și era; ca fundal, fereastra; fereastra are ca fundal, la rândul ei, ceața. Mușc, deci, din mărul roșu pe fundalul ferestrei albe de ceață; în jurul meu sunt rafturi, cred că am mai spus, dar uneori trebuie să repeți, albastre și roșii. Pare de ajuns - cum de am uitat însă șalul?...Și șalul șalul meu cel moale, turcoaz, care îmi învăluiește umerii, brațele, pieptul genunchii, îmi dă, o clipă, impresia că trebuie să înot, că trebuie să o fac unduios. Aerul este înghețat - îmi vine în minte camera încălzită a dimineții - mușc. Zeama iese din măr și împroașcă, efectiv, tot ce îi iese în cale - mă întreb încă de ce nu e roșie. Roșu, alb, turcoaz, zeamă - e prea mult, și știu asta.Așa că închid ochii.
Lichidul e dulce exact cât îmi trebuie ca să îmi pară totul minunat pe lume; tivit cu puțin acru - acrișor, simt asta la colțurile buzelor. Intră în striațiile limbii, apoi face ca cerul gurii să se reverse; mângâie, pas cu pas, toate gingiile, apoi coboară în adâncitura de sub limbă, de care îmi este mereu foarte teamă, am văzut odată într-un film că de acolo se rupe limba, cuvintele noastre, e un loc cu vene albăstrii, mă mai gândesc o clipă la turcoaz, dar continuu, mai e ceva...Dacă pentru alții apexul este ceea ce ar trebui să fie, vârful organului articulării, pentru mine apexul a devenit ceea ce o profesoară de antomie m-a făcut să descopăr cu stupoare în clasa a șaptea: glandele salivare, cotlonul cel mai tainic din întreaga cavitate bucală, dincolo de ultimele măsele, dincolo de gingii, dincolo de limbul vorbirii. Și lichidul își face loc până aici, culege de peste tot binefaceri, traversează dinții ca o cascadă, salivarele i-au dat ghes, gonește, cu fiecare mușcătură în parte  construiește poduri transparente peste dealurile gingiilor, peste craterele limbii, nu mai ține cont de artezienele glandelor, nici de rădăcinile albastre ale spuselor, cerul gurii nu mai are, nici el, vreo putere.
 Lichidul gonește, și continuă să gonească, nu știu când va înceta. Ceea ce îmi vine să spun acum este că, dacă aș deschide fereastra și aș reuși să dau la o parte măcar unul dintre straturile de ceață, ar curge peste tot același lichid - alb, sidefiu, poate roșu, dulce exact cât îmi trebuie..."


marți, 27 noiembrie 2012

Noiembrie cu mere




Avea în fiecare dimineață câte un măr
- cel mai mult îi plăceau cele din zilele de noiembrie
- era mai mereu ceață, și când zeama îi umezea dinții
se gândea la păduri, imediat ce începe să plouă.

Uneori, mărul i se părea foarte straniu
- nu de puține ori și-a pus șaluri cu care să-l asorteze,
și se uita la el, neștiind ce să facă
( probabil așa se întâmplă atunci când cineva vede pe cer un meteorit ).

Însă niciodată n-a mușcat din el în prezența cuiva,
și n-a putut spune nicicui cum era răcoarea lui dulce
- dulce exact atât cât era nimerit.


duminică, 25 noiembrie 2012

Grădina de ceai




Voiam să stau cât mai mult în noiembrie
- și m-am întristat, văzând că scriu doar poezii despre vară.

În perioada aceea mi-am chemat prietenul pentru ceai
- iar el, mereu vigilent, a lăudat faptul
că frunzele erau uscate exact cât ar trebui,
și gustul îi amintea o grădină străbătută de vânt.


Blog Archive

Persoane interesate

Despre mine

Fotografia mea
mono no aware-conceptul nipon care m-a preocupat, poate, cel mai mult, cu a sa "evanescenţă a lucrurilor"
Un produs Blogger.