sâmbătă, 11 mai 2013

Dintr-o pagină de jurnal (primăvară)





" Astăzi am avut oră la clasa a cincea, zi cu ore în care totul merge pe bandă, bandă - fundal a tuturor generațiilor, toți știu despre ce vorbesc: " Această operă aparține genului liric, iar ca specie este un pastel. Având o rimă îmbrățișată și fiind organizată în patru catrene, poezia dezvoltă tema copilăriei..." Și aici, deși vocea mea oferea, conștiincioasă, detalii rulante despre figuri de stil și imagini artistice, mi-a venit iarăși în minte un lucru care mi-a adus întotdeauna nedumeriri insurmontabile: nu găsesc amintiri despre copilăria mea care să aibă drept " cadru natural" primăvara. Găsesc, la comandă, veri toride cu greieri și gladiole, cu nopți pline de febră după ore de pitulușu prin șanțuri; toamne cu straturi groase de motorină în clase și icnete sprințare din recreațiile în care căutam nuci pipernicite; ierni sticloase soldate cu mandale de cicatrici pe brațe și tălpi de la concursurile cu sănii. Despre primăvară însă, doar slabe vaporizări de zambile și toporași, la care se adaugă un detaliu încețoșat - mâna mea, căutând într-un buchet de liliac inflorescențele "norocoase", cele cu cinci petale ( pe care nu îmi amintesc dacă le-am găsit sau nu ). Cu cam astea în minte, amalgamând date cu puls slab, " bucuria reîntâlnirii cu primăvara în mai" etc, închei ora, invidiind poeții și pufnind vis-a-vis de această farsă mnemică - iubesc tare mult primăvara, m-am născut primăvara, și jur că nu pot găsi foarte repede un exemplu mai neaoș de irealitate decât un cer albastru de aprilie. Ultima frază, șablonarda "Poetul își exprimă cu această ocazie sentimentele de regret, nostalgie și neputință", aduce cu ea nesperatul declic: după sterpi ani de anamneză, îmi dau seama acum pentru prima dată că primăvara, pe la 14 ani, m-am îndrăgostit prima dată, iar mai sus-numitele emoții au topit în ele inocente exhalații de toporași și liliac mistic. Era ca și când aș fi dat de o pătură aspră de lână într-o câmpie în care te-ai dus să culegi flori; sau pe acolo pe undeva, nu putei să te-așezi. Știu că "regret, nostalgie și neputință" mai avusesm și înainte asta, dar țipete scurte de pasăre-ascunsă: nu mă aleseseră în corul școlii din motiv că "eram prea înaltă"; când îmi spusese tata în mașină, pe un iz sufocant de benzină, că poveștile nemuritoare nu sunt adevărate; când văzusem cum dispare, ireversibil, talentul meu pentru matematică, fiindcă nu îmi lăsa timp să mă gândesc în voie la mine. Dar renghiul acela de la 14 ani, ehei, a fost nevoie de potere emoționale întinse până la majorat s-o pot prinde, și tot mai încerc, la răstimpuri, impresia că strâng o colivie-ntre coaste...
Cu potere și colivii pe retină am urcat în autobuzul care mă duce după-amiaza acasă, și inspectam atmosfera, fiindcă, în funcție de umoare, drumurile mele prin stații sunt ori alfactive, ori auditive, vizuale n-au fost niciodată, încerc să trăiesc viața cu ochii mai degrabă închiși. Și azi, fiindcă mașinăria cu plușuri albastre se rezema pe efluvii de flori moarte și teniși încinși, m-am decis pentru sondarea de trilu-rilu de pe ultimul loc al autobuzului.La-nceput, și trebuie să recunosc că așa a fost mereu, doar sunete surde, în general mai mult văicăreli și metonimii, până când, la un moment dat, din mijlocul nebuloasei se ridică ceva ca o rază, care, potrivit spuselor optimiștilor, dă existenței un sens. Astăzi era o îndrăgostire.
Îi aud flirtând - și recunosc vocea ei pe îndelete, mi-a fost elevă cândva, inteligentă, sociopată și talentată; pe a lui - nu. Aveam impresia că vrea să cânte ceva - ceva energic și trist, o melodie viguroasă, care nu contenește să se apere de un fulger. N-a spus nicio tâmpenie, nu și-a arogat superioritate, fără să fie umilă vreo clipă; aveam impresia că se pregătea pentru un tango. Fără vreun gest de blândețe gelatinoasă, n-a dat nimic - și totuși, erai sigur că te-ar fi adăpostit pe o ploaie torențială. Știam că se numește Daria și că-l rostește pe "r" apăsat, ca și când în ea s-ar rotogoli pietre rotunde, pe care tu nu le mai uiți, la fel cum  cum nu îi mai uiți buzele zmeurii. El, cum se întâmplă adesea, nu face față rostogolirilor ei melancolice, împrășiind la-ntâmplare tot felul de așchii verzi, ca atunci când tai cu drujba o salcie; și totuși.
Inconștiența lor de fluturi, ca în tablourile factice cu cadre vernale, în care iarba-i prea verde, cerul prea albastru, iar florile cât copacii; carnația lor de trandafiri și oțel; cântecele ei, care niciodată n-ar fi tânjit norii din corul acela de piticanii; probleme rămase nerezolvate la geometrie, poate pentru că deja știa că cercurile perfecte sunt doar cele desenate cu buze de zmeură. Poate că "regret, nostalgie și neputință", dar și încă un lucru, acela pentru care ai nevoie de o memorie-anume, și, încercând să ți-l amintești, spui tâmp primăvară."



joi, 9 mai 2013

Mai




"Mai vino-n mai,
am șal corai
și ceai de-agavă,
nu mai sunt gravă!
De vii în mai
pe vechiul plai
fac pași ușori,
zici că sunt flori!
Am și-un copac
de-amoniac
- de nu crezi, vai!,
te-aștept în mai!"

Ea adunase pe-atunci toate obiectele stranii
- mie mi se păreau dintr-o ladă de zestre;
noaptea mergea la dans în sandale albastre
și cânta despre fulgere.

Dar nu m-am ridicat să-i vorbesc
- era în mine o teamă exact ca și când
s-ar trezi bucatele din cămară
într-o noapte de Paști.


Blog Archive

Persoane interesate

Despre mine

Fotografia mea
mono no aware-conceptul nipon care m-a preocupat, poate, cel mai mult, cu a sa "evanescenţă a lucrurilor"
Un produs Blogger.