sâmbătă, 28 decembrie 2013

Underneath





În iarna aceea ea căuta
printre frunzele uscate ultimul strat
(pentru aceasta era uneori nevoie să-ți pui sprâncenele
astfel încât mai-mai să atingă pământul).

O interesau, de asemenea, acele fire anume din vânt
de la rădăcinile trandafirilor înghețați
(trebuia atunci să știi cum să te pitești
de cu seară-n grădină).

Citea mai apoi legende cu păsări înalte, -albăstrii
care traversaseră dintr-un singur pas cerul
și tare-ar fi vrut să le fi mângâiat coastele calde
( iar în acest loc mereu se oprea
să întețească focul răscolind prin cărbuni).


sâmbătă, 7 decembrie 2013

În vestibul


Ştiam c-o să vină cu degetele ca strugurii
strânşi de pe tarabe după-amiaza târziu,
că ne vom încerca, iarăşi, colierele şi brăţările,
că ne vom potrivi părul, iar dup-aceea vom ţine umerii foarte drepţi
în oglinda din hol.





Ştiam că ne vom spune toate lucrurile acelea
cât timp ea se va descălţa şi va căuta prin casă apoi
urmele din ceşcuţa cu lavandă şi busuioc.


Întotdeauna o să luăm hotărâri aşa cum ne vine
- vom împinge una spre alta când un pandantiv de sidef,
când unul din argint patinat,
dar asta se va întâmpla atunci când între pulovere va fi întuneric
şi doar după ce-i voi fi promis că o să mai stăm o clipă-mpreună
- voiam doar să mă încredinţeze
 că va fi atentă la scări.


miercuri, 27 noiembrie 2013

Design


" Asta se poate face dintr-o bibliotecă albastră
ori dintr-un dormitor în care ai aşezat gutui foarte coapte
şi se poate întâmpla atunci când pământul a cules frunzele,
însă ai mai găsit un peţiol stacojiu pentru draperii.





Sau, dacă vrei să-ţi explic şi mai limpede,
poate fi la marginea unei după-amieze
când ţi s-a făcut cald asemeni unei păduri
după ce-a dumicat soarele."





Astfel îmi vorbea, subţiindu-mi creioanele cu oţel auriu
- dar despre ceea ce am pus lângă prag când s-a lăsat seara
niciunul dintre noi nu a adus vorba vreodată.





joi, 14 noiembrie 2013

Maree





Ştiam întotdeauna când se hotăra să meargă acolo
- avea zâmbetul celui ce a convins un copil să adoarmă
şi privirea cuiva care urmăreşte o barză spre lizieră.

Uneori, când mă gândeam că avea să tresară
îi zăream haina strecurându-se repede între fiorduri
şi-l aşteptam în locul plin de alge împăturite şi solzi,
iar razele îmi uscau sarea pe tălpi si pe buze.





joi, 31 octombrie 2013

Târziu









Dimineţi de octombrie, şi cum credeam noi
că putem urca dealurile doar
luând pe un deget ciocolată topită în ibricul de-aramă
( întotdeauna ni se părea c-avea un gust un pic amărui
şi respiram grijuliu
de teamă să nu se usuce prea repede ).

Din tren nu ne dădeam seama cum trebuie
dacă ciulinii stăteau cu adevărat drepţi
ori erau prinşi în cercurile pe care le făcea iazul,
dar mi-amintesc sigur
cum am mers într-o zi în pădure
să căutăm păducel fraged  - aşa ne spusese mai demult tata,
şi cum scorburile cu ochi la fel ca orele de sub dimineaţă
ne-au insotit.





marți, 22 octombrie 2013

Pregătiri





Toamna nu era printre cele mai calde,
de aceea ar fi fost foarte bine să ştii ce ai de făcut,
mai ales că erau cu tine şi ploile,
mestecându-şi domol tainul de frunze pierdute
(puţin mai greu era noaptea, când se părea
că cineva scrâşneşte sub pomi
ramuri subţirele şi crizanteme
fără să se gândească).

Astfel că-şi petrecea zilele aranjând în cămări
glastre cu gem şi cu musturi albastre,
iar pelerinele şi le-ajusta după o modă
şoptită de doi cormorani, lângă un nor străveziu.

Făcea toate astea cu un zâmbet cochet,
aşa cum îl ai când îţi aranjezi pentru nimeni sprâncenele;
n-a vrut să îmi spună de ce a ţipat, şi i-a părut mai apoi rău
când nu şi-a găsit rujurile şi pieptenele de zadă
( uitase că simţiserăm amândouă, străbătând rafturile
aceleaşi izuri de iască, şi nu ştiam dacă vinul s-a limpezit )





joi, 17 octombrie 2013

Aguridă





Astă-vară aveam dimineţi albe şi negre.


Ştiind că lângă fereastră sunt maci şi un soare lila,
făceam pluta răsfirând degetele între cearşafuri
şi-mi prindeam la ureche toate stridiile găsite prin august.


( Seara eram gata să jur pe un zambet
că întunericul se poate propune doar lângă greieri
şi plecam după ei prin colţurile date cu var ).


M-am trezit într-o doară, îngânând un refren dichisit
- se-ntâmplase totul într-un vis cu hibuscuşi,
cu trapeze şi cu un gust când foarte dulce, când acrişor
( poate fiindcă pârghiile erau din măceşe
însă n-aş putea să spun sigur ).






joi, 26 septembrie 2013

Vară indiană (dintr-o pagină de jurnal)










" M-am trezit în această dimineaţă cu două impresii adevărate: 
1) Că sunt o atletă - am adormit aseară în hanoracul cel gri, cum am crezut dintotdeauna şi apoi am văzut că poartă atleţii - atleţii care se mişcă pe ecran cu priviri de câini Raskie, atleţii care dimineaţa aleargă opt kilometri sau recită sutre, precum şi că
2) În cameră se petrece ceva straniu, pe care l-am legat doar în mod periferic de lumină, ceva pe care ştiam că, dacă mă voi strădui îndeajuns, voi ajunge cumva să mi-l amintesc.
Numai că nu a fost atât de simplu cum mă aşteptam - nu a mers nici prin tehnica privirilor-fascicul în toate unghiurile camerei, nici prin a încerca să-mi imaginez sub limbă aroma unui condiment pe care nu l-am folosit niciodată, şi nici măcar prin ceea ce mă salva în adolescenţă - cuvinte complicare pe care le scoteam aleatoriu din DEX şi care mi se părea că spun totul. N-a mers, aşadar, cu nimic, iar restul şederii pe saltea mi l-am petrecut alături de un roman norvegian, în care se despicau brazi înalţi în nişte munţi şi mai înalţi, iar o femeie cu o rochie decolorată îl săruta cu gesturi de preoteasă pe tatăl protagonistului - şi toate aceste lucruri mi s-au părut minunate, însă foarte îndepărtate de ceea ce voiam eu să aflu, aşa că am părăsit patul cu sentimentul că e posibil chiar să mor dacă nu: beau un ceai fierbinte; îmi pun pe o farfurie dovleac copt bine şi o movilă de fructe uscate; văd cât sunt de calde rufele întinse la uscat; îmi masez braţele cu ulei strălucitor şi îmi scot din levănţică o rochie uşoară (mi s-a părut, o clipă,  că este lângă mine cineva cu mâinile ca strugurii albi care s-a apucat, pornit pe fapte mari, să deschidă borcane).

************************************************


Puţine lucruri se compară, mi se pare, cu descifrarea sau, mai degrabă, anularea unui lapsus - nu îmi vine în minte, acum, decât clipa în care reîntâlneşti, din senin, un tânăr pe care nu l-ai mai văzut de când era mic. Iar ceea ce s-a întâmplat în această dimineaţă de septembrie nu se mai întâmplase de mult, şi m-a luat pe nepregătite: nu era toamnă. Spun asta pentru că ideea mea legată de ceea ce se întâmplă după august este recognoscibil prin aceea că îl simţi imediat ce scoţi dimineaţa un deget din pături; iar apoi este un albastru specific şi special de câine Raskie, de care nu poşi scăpa nici ziua, nici noaptea, un albastru care-ţi îngheaţă şi-ţi muşcă pulpele dacă iei o rochie de mătase.
Iar în dimineaţa aceasta nu mi-a fost nici frig şi nici teamă, deoarece m-aş fi putut gândi la buzele mele ca la merele tăiate şi întinse la soare, la flori ca la un disc în jurul luminii; nu mi-am dat imediat seama că în dimineaţa aceasta va fi din nou vară şi că voi alerga pe câmpiile ei de dovleac cu paşi de atletă. "


luni, 2 septembrie 2013

Piano






În vara aceea ne întâlneam abia seara
lângă câmpurile semănate cu trandafiri;
ea îmi spunea cum o urmăreşte povestea
unei viori din orchestra lui Cohen pe care n-o desluşea.

I-am scris mai apoi cum se perindă septembrie,
ca o femeie ce urcă pe scări cu paşii încetiniţi,
ca o femeie ce-şi netezeşte rochiile cu buchete de roze
şi cum sprâncenele ei stau drepte ca un arcuş.






sâmbătă, 31 august 2013

Sfârşitul verii











Mi se păreau zilele verii ca boabele răscoapte din rodie;
doar în vise scurtate îmi făceam timp pentru braţele noastre micuţe
râdeam, şi spuneam că avem funde de capilare şi tihnă.

Am văzut, tot atunci, bătrânii care mâncau fructe de ceară şi sepia
dar nu puteam să le-ascult până la capăt istorisirile
- repede, grăbită vara se apleca
şi-n ultima zi am împărţit totul
într-un loc fără corturi, fără ciorchini.



miercuri, 17 iulie 2013

Alchimic




Fuseseră dimineţi în care o cuprindea teama
că va începe să sângereze de la firele de nisip
- cu atât mai straniu devenea totul fiindcă nu ştia
dacă le simte sub tălpi sau sunt doar nopţi nedormite
în spatele pleoapelor.

De atunci a început să folosească pensete
- lua cu grijă şoaptele străzii sau bolul cu ceai,
grija unui prieten, în general tot ce credea că înseamnă o dimineaţă.

Fiece zi presăra pe iatac un strat auriu
şi, în curând, despre ea n-au mai vorbit
decât păsările.


miercuri, 26 iunie 2013

Atelier









Ea îşi făcea desenele pe pământ,
fluturi cu aripile clisoase şi stăncuţe albastre
îşi luau zborul din umbră.

M-am urcat pe un scaun, apoi încă pe unul...
voiam mai mult ca orice să văd încotro se îndreaptă
- lângă mine, privirea ei aluneca printre dale.





duminică, 16 iunie 2013

Cherry Lady





În noaptea răcoroasă de iunie
pornise să culeagă cireşe, avea degetele albastre şi reci,
bujorii trecuseră, de trandafiri încă nu se apropiase,
dar văzuse într-o seară păuni străbătând zările.

Boabele erau atât de umede şi rotunde
- povestea lor despre roşu
a împletit-o cu mâinile-ntinse, îndepărtând ramuri,
într-un covor cu dulceţuri, într-un covor cu pene-azurii.






vineri, 14 iunie 2013

Paşii Anei















Paşii Anei erau prezenţi la banchete,
gata oricând pentru step, gata oricând pentru blues;
lângă talie dantelele îi erau înspumate
de cerceii ei voiam să m-agăţ făr' auz.

Şi mă întrebam ce aş fi putut să-i ofer Anei,
mă uitam şi la  cer, la saboţi albi, la un crin;
s-a descălţat şi-a plecat într-o zi foarte departe
lăsându-mi cerceii şi un disc de vinil.






duminică, 9 iunie 2013

Kitchen (dintr-o pagină de jurnal)





" Noaptea trecută am dormit în bucătărie. Am avut întotdeauna o relaţie de nezdruncinat cu canapelele înguste, cu hainele şifonate, cu carnetele boţite din geantă. Când eram mică, era oarecum mai uşor, îmi potoleam dorul de provizorat cum am văzut mai apoi că fac mulţi dintre copii - îmi făceam bagajele şi plecam, pur şi simplu, de-acasă, livada noastră de pruni mi se părea un loc tare îndepărtat şi virgin. Acum ştiu doar că nu se mai poate, fără să pot explica de ce într-o manieră cumsecade.
Aseară mi se părea iarăşi că păsările cântă doar pentru mine şi, nevoind pe nimeni prin preajmă care să-mi spună că nu-i aşa, mi-am improvizat un culcuş în bucătărie, faţă în faţă cu o noapte ca o cafea dintr-o gară pustie. Mi-am amintit de Kitchen a Bananei Yashimoto, o carte pe care atunci când am citit-o mi-am dorit foarte mult să fi apucat să o scriu eu, dar din care nu mai ţin minte aproape nimic; îmi rămăsese, prin urmare, doar bucătăria şi spiritul meu incalculabil de aventură.
Cred că ideea că bucătăriile trebuie să fie galbene mi se trage de la cămăşile de noapte din copilărie. Toate aveau flori galbene şi aproape călcam pe ele când intram dimineaţa în bucătărie, având, peste toate, impresia că aerul a fost pulverizat cu chihlimbar din tei şi păpădii. Mai ţin minte că erau, acelea, singurele momente ale zilei când mă gândeam la toţi oamenii de pe pământ de parcă ar fi fost risipiţi dintr-o păpădie prin toate bucătăriile universului; îi credeam pe toţi fericiţi, desigur.
La-nceput, m-am purtat cu bucătăria firesc, am citit şi-am băut ceai, am pus muzică la un moment dat şi-am udat florile, până când s-au stins luminile la toate blocurile din jur; apoi am făcut alt ceai şi-am început să fiu singură. Am simţit cum mă înconjoară chiuveta, muşcatele, frigiderul, farfuriile din suport şi cănile de pe rafturi; cum se lasă o tăcere ca atunci când muzicienii dau uşor filele partiturilor, aşezaţi ca umbrele unor copaci sobri între viori şi violoncele - şi am stins toate luminile. În aer s-a împrăştiat un miros proaspăt de lemn şi vanilie, întrerupt de porţiuni cu oregano şi roşii uscate; foarte aproape de mine, un pahar devenit sticlă şi apă, şi n-am ştiut atunci dacă trebuie să fac ceva, aşa că am stat.
Prea departe, aşa cum par întotdeauna livezile neumblate, se auzeau, poate răspunzând pentru cineva, păsările. Era luminat totul de fulgere şi aproape că am văzut un copil cu o umbrelă mare, albastră traversând strada în fugă. M-am trezit rugându-mă să fi ajuns teafăr acasă, să fi intrat în bucătărie şi să fi găsit pe masă prăjituri cu lămâie şi miere, înconjurate, poate, de un pâlc de albine...Şi mi-am dat seama că începusem să scriu febril despre toate acestea, aproape pe orbecăite, la lumina fulgerelor şi a felinarelor, că albine de fosfor luminau zumzăind caligrafia mea încinsă, şi că trădasem, cumva, noaptea mea din bucătărie; şi de data asta m-am întors cuminţită în aerul care trena, în încăperea de piatră.

********

Am dormit cu convingere, am dormit mult şi adânc; peste noapte plouase, şi gresia reflecta un soare timid. Mi-am strâns puţin hainele pe mine, aşa cum fac ori de câte ori vreau să mă conving de ceva, şi am vrut, în acelaşi fel, să-mi umezesc buzele. Ceaiul avea acum coloratură de poţiune amară, nu ştiam sigur dacă sunt sau trebuie să mă îndrept spre casă. O singură întrebare a străbătut limpede dimineaţa: dacă acolo, lângă trezirile nedezmeticite, paşii noştri sunt atât de fericiţi şi uşori încât să nu strivească florile galbene. "






duminică, 19 mai 2013

Călătorul





Ultimele dimineți din mai.

Am luat lângă mine perdelele pentru vară
n-am știut niciodată când să le așez la ferestre.

În camera plină de soare m-am dat ușor înapoi
- desenele umbrei peste gleznele mele
speram să fie un drum sau un oaspete foarte umblat.

Mi s-a părut atunci că e deja noapte, că dorm într-un han
și visez cum se scutură lângă umărul meu florile
- nu vedeam limpede între buchete de liliac și bujori,
nu vedeam limpede între trandafiri și glicine.



sâmbătă, 11 mai 2013

Dintr-o pagină de jurnal (primăvară)





" Astăzi am avut oră la clasa a cincea, zi cu ore în care totul merge pe bandă, bandă - fundal a tuturor generațiilor, toți știu despre ce vorbesc: " Această operă aparține genului liric, iar ca specie este un pastel. Având o rimă îmbrățișată și fiind organizată în patru catrene, poezia dezvoltă tema copilăriei..." Și aici, deși vocea mea oferea, conștiincioasă, detalii rulante despre figuri de stil și imagini artistice, mi-a venit iarăși în minte un lucru care mi-a adus întotdeauna nedumeriri insurmontabile: nu găsesc amintiri despre copilăria mea care să aibă drept " cadru natural" primăvara. Găsesc, la comandă, veri toride cu greieri și gladiole, cu nopți pline de febră după ore de pitulușu prin șanțuri; toamne cu straturi groase de motorină în clase și icnete sprințare din recreațiile în care căutam nuci pipernicite; ierni sticloase soldate cu mandale de cicatrici pe brațe și tălpi de la concursurile cu sănii. Despre primăvară însă, doar slabe vaporizări de zambile și toporași, la care se adaugă un detaliu încețoșat - mâna mea, căutând într-un buchet de liliac inflorescențele "norocoase", cele cu cinci petale ( pe care nu îmi amintesc dacă le-am găsit sau nu ). Cu cam astea în minte, amalgamând date cu puls slab, " bucuria reîntâlnirii cu primăvara în mai" etc, închei ora, invidiind poeții și pufnind vis-a-vis de această farsă mnemică - iubesc tare mult primăvara, m-am născut primăvara, și jur că nu pot găsi foarte repede un exemplu mai neaoș de irealitate decât un cer albastru de aprilie. Ultima frază, șablonarda "Poetul își exprimă cu această ocazie sentimentele de regret, nostalgie și neputință", aduce cu ea nesperatul declic: după sterpi ani de anamneză, îmi dau seama acum pentru prima dată că primăvara, pe la 14 ani, m-am îndrăgostit prima dată, iar mai sus-numitele emoții au topit în ele inocente exhalații de toporași și liliac mistic. Era ca și când aș fi dat de o pătură aspră de lână într-o câmpie în care te-ai dus să culegi flori; sau pe acolo pe undeva, nu putei să te-așezi. Știu că "regret, nostalgie și neputință" mai avusesm și înainte asta, dar țipete scurte de pasăre-ascunsă: nu mă aleseseră în corul școlii din motiv că "eram prea înaltă"; când îmi spusese tata în mașină, pe un iz sufocant de benzină, că poveștile nemuritoare nu sunt adevărate; când văzusem cum dispare, ireversibil, talentul meu pentru matematică, fiindcă nu îmi lăsa timp să mă gândesc în voie la mine. Dar renghiul acela de la 14 ani, ehei, a fost nevoie de potere emoționale întinse până la majorat s-o pot prinde, și tot mai încerc, la răstimpuri, impresia că strâng o colivie-ntre coaste...
Cu potere și colivii pe retină am urcat în autobuzul care mă duce după-amiaza acasă, și inspectam atmosfera, fiindcă, în funcție de umoare, drumurile mele prin stații sunt ori alfactive, ori auditive, vizuale n-au fost niciodată, încerc să trăiesc viața cu ochii mai degrabă închiși. Și azi, fiindcă mașinăria cu plușuri albastre se rezema pe efluvii de flori moarte și teniși încinși, m-am decis pentru sondarea de trilu-rilu de pe ultimul loc al autobuzului.La-nceput, și trebuie să recunosc că așa a fost mereu, doar sunete surde, în general mai mult văicăreli și metonimii, până când, la un moment dat, din mijlocul nebuloasei se ridică ceva ca o rază, care, potrivit spuselor optimiștilor, dă existenței un sens. Astăzi era o îndrăgostire.
Îi aud flirtând - și recunosc vocea ei pe îndelete, mi-a fost elevă cândva, inteligentă, sociopată și talentată; pe a lui - nu. Aveam impresia că vrea să cânte ceva - ceva energic și trist, o melodie viguroasă, care nu contenește să se apere de un fulger. N-a spus nicio tâmpenie, nu și-a arogat superioritate, fără să fie umilă vreo clipă; aveam impresia că se pregătea pentru un tango. Fără vreun gest de blândețe gelatinoasă, n-a dat nimic - și totuși, erai sigur că te-ar fi adăpostit pe o ploaie torențială. Știam că se numește Daria și că-l rostește pe "r" apăsat, ca și când în ea s-ar rotogoli pietre rotunde, pe care tu nu le mai uiți, la fel cum  cum nu îi mai uiți buzele zmeurii. El, cum se întâmplă adesea, nu face față rostogolirilor ei melancolice, împrășiind la-ntâmplare tot felul de așchii verzi, ca atunci când tai cu drujba o salcie; și totuși.
Inconștiența lor de fluturi, ca în tablourile factice cu cadre vernale, în care iarba-i prea verde, cerul prea albastru, iar florile cât copacii; carnația lor de trandafiri și oțel; cântecele ei, care niciodată n-ar fi tânjit norii din corul acela de piticanii; probleme rămase nerezolvate la geometrie, poate pentru că deja știa că cercurile perfecte sunt doar cele desenate cu buze de zmeură. Poate că "regret, nostalgie și neputință", dar și încă un lucru, acela pentru care ai nevoie de o memorie-anume, și, încercând să ți-l amintești, spui tâmp primăvară."



joi, 9 mai 2013

Mai




"Mai vino-n mai,
am șal corai
și ceai de-agavă,
nu mai sunt gravă!
De vii în mai
pe vechiul plai
fac pași ușori,
zici că sunt flori!
Am și-un copac
de-amoniac
- de nu crezi, vai!,
te-aștept în mai!"

Ea adunase pe-atunci toate obiectele stranii
- mie mi se păreau dintr-o ladă de zestre;
noaptea mergea la dans în sandale albastre
și cânta despre fulgere.

Dar nu m-am ridicat să-i vorbesc
- era în mine o teamă exact ca și când
s-ar trezi bucatele din cămară
într-o noapte de Paști.


duminică, 14 aprilie 2013

În aprilie





Florile micului prun
se-ntorceau pe toate părțile în vântul de primăvară
- la fel fuseseră și cuvintele lui atunci, în aprilie,
când privise cerul de foarte aproape
și-mi șoptise, apoi,că am ochii albaștri.

Lângă casa mea cineva taie astăzi o salcie
- mi s-a părut că aud prăbușindu-se stoluri,
însă am văzut zarea vărgată de porumbei;
numai jos, foarte-adânc, ca o goarnă
pavimentul răsună.


joi, 11 aprilie 2013

Floare-albastră





Nu era mereu totul trist
- spuneau ei când își dădeau întâlnire
în primele zile-ale primăverii.

Cămășile se uscaseră greu printre ploi
- și-atunci ea găsea cu cale să-și prindă în păr
o zambilă albastră.

Pășeau astfel în aerul care se umplea cu migală
la fel cum se lasă iarna tăcerea-n grădini.


sâmbătă, 6 aprilie 2013

Dintr-o pagină de jurnal ( ALB; AURIU )









Foto: Roxana Ghiţă


" Cuvântul "excentric" mi-a intrat bine în cap prin clasa a cincea sau a şasea, când mi l-a explicat sora mea, căreia îi rămân şi astăzi îndatorată pentru devoţiunea şi minuţiozitatea cu care îmi făcea cunoscute, pe atunci, acele cuvinte stranii care depăşeau 6 litere şi pe care le auzeam rostite cam de tot atâtea ori pe an. Îmi dădea, mai întâi, definiţii fruste şi concise, apoi se lansa în fraze supraetajate metaforic, după care îmi întindea o paletă largă de exemple şi contexte prin care zburătăceau înaripatele; în mintea mea albă de pe atunci, semănau cu farfuriile pline de prăjituri cu cremă galbenă, cu lămâie, pe care tot ea mi le făcea, precum şi cu nişte evantaie cu intarsii aurii, din care ieşeau păsări şi flori ca "aluniu", "glamoros", "a remania", "sicomor" sau "zadă"; evantaiele miroseau puternic a "santal" şi a"patchouli", şi eram mândră că ştiam să convertesc lingvistic efluviile în ceva "desuet". Mult mai târziu am început să am părerile mele despre acele cuvinte şi am început să le folosesc, din păcate poate, mai precaut. De exemplu, acel "excentric", cu care ţin minte că am făcut furori la o oră de istorie printre colegi, şi-a pierdut, mai apoi, nimbul auriu, cel puţin în parte. Asta pentru că, tot trăind, am văzut că excentricul este, foarte des, un teribilist ipocrit, care, în pofida etimologiei lui primare, de îndepărtare de la centrul bunei cuviinţe, nu uită nicio clipă de el, fiind, mai degrabă, o fiinţă inaptă de a abandona o ostentaţie sofisticată. Cât despre cei câţiva excentrici autentici, structural şi spontan în dezacord cu centrul impus de nu se ştie când, ei au devenit cei în mijlocul cărora am început să îmi îndrept toată activitatea mentală şi emoţională, au devenit, cum se spune, lumea mea, sau, în acest context, centrul - aşa că la ce bun să mai utilizez termenul?...
Dar, poate deprindere inculcată tot de soră, de care îmi este atât de dor, am dat cam multe explicaţii - iar eu aveam ceva de povestit despre azi. Tot din pricina excedentului hermeneutic, n-o să mă plimb mult nici prin cămăruţele noţiunii de "asociaţie" (cuvânt pe care, la fel, nu l-am utilizat foarte des, oamenii sunt obişnuiţi să vorbească repede, în general nu se încurcă cu indivizi care răstălmăcesc fiecare bucăţică de vocală) - mă voi referi, de astă dată, la una dintre accepţiile ei cele mai concrete: acea cămăruţă a Asociaţiei de locatari din fiecare cartier, unde cu toţii ajungem până la urmă să dăm birul pentru apă şi căldură pe acest pământ. Nu ştiu cum este prin alte părţi, însă vorbesc de România acum: aici, Asociaţiile nu trezesc, îndeobşte, surprize profunde, iar tendinţele meditative, dacă eşti predispus sau nu,  se concentrează asupra cifrelor mitice de pe incredibilele chitanţe. Un portret-robot al oricăreia dintre aceste Asociaţii are cam următoarele ingrediente - mai mincinos cine nu crede:
- ca loc, trebuie să fie neapărat un bloc întunecos, cu câtă igrasie se poate;
- cămăruţa trocului chitanţă-apă-gaze trebuie să măsoare nu mai mult de 4/4, prost încălziţi şi luminaţi;
- la ferestre, obligatoriu, gratii;
- pereţii trebuie daţi cu "bob", o zugrăveală la modă acum 50-100 de ani, prezentând inextricabile configuraţii de praf, mucegai şi pânze de păianjen, precum şi posibilitatea iminentă ca un grupaj dintre  "boabe" să fie degrabă plastronul hainei tale sau doamne-fereşte;
- centrul ambuscadei trebuie să fie marcat de un birou de placaj zgâriat, duduind de dosare cu colţuri maron, fetide; încadrat, dacă avem pretenţii estetice, de câteva pahare lubrifiate cu seu de muşte neobosite în care să mişune 2-3 trandafiri din plastic;
- pe laturile rămase libere, se pot aşeza câteva vestiare albastre din epoca predecembristă, alături de indispensabila bancă de lemn scâlciată, îngustă, pe care locatarii umili stau la coadă unul în gândurile celuilalt, adulmecându-şi unul altuia miasmele de stofă umedă sau încinsă, de şine de tren, de sudoare rămasă pe frunţi de la ţipetele zilei (mă gândeam uneori că fiecare din aceste frunţi o imploră, în felul ei, pe zeiţa Lakshmi să o teleporteze, măcar câteva decenii, în Satya Yuga cea fără de dări);
- neapărat, totul trebuie să culmineze, nu, cu fiinţa umană: pentru tanti-a aşezată la birou avem nevoie de o sexagenară gârbovă, înveşmântată second, acrită sau nu, dar de netăgăduit cu un norişor roşcat - argintiu în stilul "permanent" lângă ochişorii curioşi; ritmul în care scrie chitanţele trebuie să fie cel al unui călugăr zen de multă vreme desprins de nevoile centrifugale ale unui univers plutitor.
Ei, şi cu un astfel de portret-robot în minte, m-am dus eu astăzi să plătesc cheltuielile în locul în care ne-am mutat de curând. Aer în piept, merge pentru orice, bani în poşetă, pentru o lume aprigă, şi un arsenal de gânduri optimiste pentru clipele de cumpănă de pe banca omniscient descrisă. Intru, cu ochii îngustaţi pentru lumina difuză a gratiilor, intru şi...nimic.Adică încă văd atât de bine lucrurile, că inima nu crede. Mai întâi, că în cameră este soare, soare puternic, nu numai că nu-l estropiază nicio gratie, dar la ferestre sunt perdele albe, fine şi uşoare; fac un pas minunându-mă ca fetiţa minunilor: TOATĂ CAMERA ESTE ALBĂ, nici măcar un singur "bob" care să pericliteze scalpul; sunt flori aici, multe flori pe etajere din lemn lăcuit, FLORI adevărate, care-şi văd nestingherite de fotosinteza lor şi se uită, ca mine, pe ferestre. Mai are camera un DULAP ALB, de mesteacăn, pe care sunt prinse PICTURI  NAIVE  ŞI  JUCĂUŞE, fructe de roşcov si bucăţi de salcie, lângă un simplissim pergament ceruit cu CITATE din SHAKESPEARE şi HESSE. În locul băncii scârnave, 3-4 scaune moi, verzi şi portocalii, de pe care aş sta să ascult CUCUL... Închid o clipă ochii, aşa că apare acel glas duios înnobilat, din basme, care mă întreabă dacă "mă simt bine"; deschid degrabă ochii şi băbătia proiectată se transformă într-o gură-care-zâmbeşte-ca-a-unei-zâne. Mă uit mai bine - şi zău că e tare frumoasă; poate că nu e chiar o nimfă, poate că a trecut de prima tinereţe, dar nu cred că trebuie să fii un ales ca să îi vezi cusăturile fine ale sacoului vioriu răsfrângându-e în ochii mov şi limpezi ca furaţi dintr-un lac; pielea translucidă învârtoşindu-se lângă colierul de agată; delicateţea sprinţară a încheieturilor când îmi întinde mâna şi rosteşte ca pe o şotie : "Aura!". Holbată întind eu mâna şi o asigur că mă simt bine, numai că aşa fac uneori când mă simt bine - ameţesc - nu ştiu ce e cu replica asta, la fel cum nu ştiu ce caută ea AŞA, AICI. Şi nu e chip, apoi, să ne oprim din sporovăit - vorbim despre azalee şi bambuşi, despre feng- shui şi Hamlet, despre vibraţii şi despre cât de mult seamănă pictura modernă cu desenele copiilor. Se bucură, mă bucur că ne place amândurora ciocolata neagră şi cireşele confiate din care-mi întinde şi după care mă întind ca odinioară după farfuriile cu creme limonii; aproape nu-mi pare rău după fişicul cu hârtii albastre, păstrez în nări miresmele de la beţişorul ei de tămâie, despre care,dacă aş scrie cu adevărat o poveste, aş spune că este de santal sau patchouli...
Ies pe stradă şi am impresia că mi-a dat cineva cu-mprumut ochi de Matisse; merg, şi după-amiaza are un fel de a fi pe care l-a avut mai demult, la o oră de istorie, când silueta firavă se ridicase şi pronunţa acel cuvânt lung, glorios; merg în continuare - o bucată din soare a intrat după blocuri - mă-ntreb cum este acum lumina în camera ALBĂ, în camera AURIE."



miercuri, 3 aprilie 2013

Sirenele





În răcoarea din sezonul ploios
era mereu câte-o fată care să alerge subțire pe străzi
- ar fi văzut-o și cu ochii închiși, din camera-naltă,
știa că-i acolo, cu vele în strigăte
și ritmuri de valuri în pantofi descusuți.

Astfel, își lăsa brațele moi spre cearceafuri.


luni, 1 aprilie 2013

Dintr-o pagină de jurnal (dimineți cu Genghis-han)











" Sunt dimineți - nu multe - în care mă pot trezi fără grabă; sunt și dimineți în care am onoarea de a nu ști, pentru câteva clipe, cine sunt, dimineți nenumibile, cu lucruri cărora nu le cunosc numele; aceasta a fost puțin rudă și cu unele, și cu altele.
Azi-dimineață știam cine sunt, nu-i vorbă, dar, beneficiind de un concediu medical pe bune, puteam întârzia să deschid ochii, dintr-un motiv care mă și trezise, de fapt: peste noapte, la o oarecare oră, începuse să plouă, și ceva se întâmplase. Dat fiind că acum stăm la etajul patru și avem un contact mai apropiat, ni se pare nouă, cu ceea ce întâmplă pe și din cer, când se întâmplă ceva, am auzit foarte clar ploaia, cu încă ceva - iar aici totul se oprea în amintirile mele, despre care aveam siguranța că nu fuseseră vis. Ploaia, deși sigură, era doar cuiul în care stătea înfiptă toată pânza poveștii mele nocturne; deschizând ochii, era ca și cum țesătura, țintuită în cui, s-ar fi sfâșiat dintr-o dată, iar eu aș fi umblat, apoi, întreaga zi, înfășurată în flori rupte; nu se făcea.
Strângând, bunăoară, mai abitir pleoapele, mi-am amintit că era un fel de întindere de pământ stacojiu, plină de frunze uscate, un fel de rană - sau poate că nu, rana era deasupra covorului ruginiu - și era ceva barbar în toate eviscerările imbricate de nuanțe, lângă care sunetul ploii aducea, mai degrabă, cu tobele hoardelor lui Genghis-han în goana spre podișuri. Cu atât mai straniu, câmpul de luptă, pe care putem să îl numesc acum mongol, nu era, de fapt, decât un portal - pentru că, în centrul imaginii, se afla ceva cam nelalocul lui, cel puțin dacă e să îți despletești istoriile nocturne: un fel de curcubeu însumând toate posibilitățile portocaliului, adunat într-un jgheab - ba nu, mai degrabă, și asta s-ar fi și potrivit: ca și când marele războinic, cu mâinile căuș, ducea între palmele sale atât ploaia, cât și soarele arămiu (aici m-am gândit la ineditul combinației un pic, și licoarea, și sorbitura trebuie să fi fost a real threat). Mă pripisem însă, crezându-mă deșteaptă, fiindcă ultimul detaliu al amintirilor, neprevăzut, neanunțat, a venit să nimicească orice pospai de înlănțuire logică: erau, și încerc să fiu cât mai sinceră în viață, ceva ca niște...valuri. Ideii de valuri nu i-am putut însă face față, cum puteam să împac valurile cu întinderea-ruginie-în-mijlocul-căreia-mărețul-han-ținea-între-degete-ploaia-luminii-pe-fundal-de-tobe? Acesta a fost momentul în care toate au luat-o razna și în care mi-am dat seama că valurile puteau să fie orice; puteau fi șiruri de oase  pe câmpul de luptă; stoluri de păsări amușinând prada; diapazoane în lanț, incantând vremea măririlor; mintea mea, dându-se huța. De pe marginea acestui leagăn năzdrăvan, am decis să mă predau; să las prestigiul, întreg, comandantului, iar eu să umblu în pânzele mele rupte, având ca reazem doar ploaia; să deschid, cu alte cuvinte, ochii spre noua zi.


*****


Când ne-am mutat aici, lucrul care m-a preocupat cel mai mult în organizarea feng-shui-ului au fost cele două draperii pe care le-am așezat cu mare nerăbdare și efort la ferestrele dormitorului. Descrierea lor cât mai fidelă ar suna cam așa:
- prima draperie, cea mai groasă dintre ele, este dintr-un in foarte aspru, și are culorile clisei, de la mahonul cel mai lipsit de sobrietate, până la acel aproape inimaginabil tandem dintre rugină și cenușiul mat al arborilor de toamnă. Textura are ceva rugos, aș spune neîmblânzit, dacă nu ar fi vorba despre un material, în orice caz, o îmbibare și o mustire, ca într-o spumă de lână;
- cealaltă draperie, încadrată de faldurile celei amintite, este mai fină și mai subțire, de un verde marin, iar lumina - de zi sau de la felinarele portocalii, când e noapte - pătrunde prin mătăsiul ei într-o goană fosforescentă, ca și când lumina ar face cu adevărat baie. Tot această draperie are scoase în relief cute drepte și inegale, ca niște mici valuri, dispuse în așa fel încât creează o iluzie optică interesantă - că în spatele pânzei s-ar țese, continuu, ceva.
Acestea sunt draperiile; pe noptieră, lângă pat, am găsit deschis romanul istoric al lui Inoue, Lupul albastru, despre Genghis-han, din care citisem aseară până târziu.
M-am gândit, privind cu atenție toate astea, că ar trebui să mă uit mai mult la lucruri; uneori nu e destul timp; alteori trebuie, pur și simplu, să deschizi ochii. "




joi, 21 martie 2013

Cântece





Peste zi umbrelele erau roșii,
citise un poem despre boabe de chihlimbar pe podea
seara stropii îmbibaseră ramurile negre de sub ferestre
( la un moment dat, un parfum
despre care ar fi pus chezășie ).

În noapte, gestul larg al cerceilor
și ceva nedeslușit, un anotimp în satin
murmurând o rugă dincolo de vitralii.


duminică, 3 martie 2013

Răcoare





Primăvara o puteam zări
- cu gleznele ei de lumină,
apropiindu-se într-un suflet
de micii lăstari
-și îi povesteam totul
pe pagini întinse, răcorită de vânt.



sâmbătă, 23 februarie 2013

Dorința












Cam în aceasta semănau zilele ei:
își lăsa gleznele lângă un copăcel, lângă un tamarin
și aștepta seara răsfoind, doar, ușor, ascultând
- exista-ntotdeauna o clipă în care se făcea de tot liniște
iar după, ceaiul era foarte rece-ntre degete.

Apoi eu veneam - și, deși n-am întârziat niciodată,
privirea ei era mereu rugătoare.



marți, 29 ianuarie 2013

To the party











Se întâmpla ca aniversările cele mai importante să aibă loc mai cu seamă în iarnă
- oricât ar fi căutat, nu ar mai fi găsit atunci ploi calde sau anemone
doar o dată un fluture cu aripile verzui-albăstrii,
dar și el își risipise pulberile-n zăpadă.

Și mergea la petreceri ca pe un câmp, foarte departe
trăgea în piept aerul dintr-un cer fără lună
și își făcea ochii să strălucească
la fel cum găsești un gând luminos
în mijlocul unui  pat din fân și din humă.



miercuri, 9 ianuarie 2013

Trunchiat










Poveștile îi erau uneori întrerupte
- își umezea buzele foarte uscate
sau își frământa degetele în poală;
apoi ridica întotdeauna privirea
spre un loc în care, bănuiam,
trunchiurile istorisirilor ei
se aliniau ca-ntr-o grădină pariziană.

Se poate să mă înșel, e posibil
ca acolo să nu fi fost arbori
- dar ce pot spune sigur este că,
imediat ce revenea lângă mine,
se așeza foarte dreaptă în scaun
și-mi cerea cu un glas hotărât
să-i arăt florile.



Blog Archive

Persoane interesate

Despre mine

Fotografia mea
mono no aware-conceptul nipon care m-a preocupat, poate, cel mai mult, cu a sa "evanescenţă a lucrurilor"
Un produs Blogger.