Un cântec vag străbătea dimineața
- pe bâjbâite am încercat să mi-l amintesc,
mi-au venit în minte coastele iubitului meu, atunci când adorm
și cum mă-ntreb mereu ce gândesc câinii în soare.
Stăteam pe marginea tare a patului - și mi se părea râu,
un copil îmbufnat arunca pietre micuțe;
am pus capul pe mal și-am închis ochii.
(Iubitul meu se distrează povestindu-mi adesea
despre vocalizele mele din somn).
citesc asta dupa o noapte asa de grea, iarasi nu am putut dormi aproape deloc - asa ca as vrea si eu sa pot pune capul pe mal, si sa-nchid ochii cu simplitatea acestui gest, si a acestui caine care nu stie altceva decat sa fie somn, atunci cand trebuie :-)
RăspundețiȘtergereda,ai dreptate,sa ne culcam uneori capul,cu vuietul alaturi,fara vreun alt acord,fara nimic,decat,poate,mirosul firelor de iarba si gustul de pietris,sarat.
RăspundețiȘtergere