Celor cu care zâmbesc
În acea seară am aşezat în tokonoma primul vlăstar al iasomiei
- fiecare petală aşteptase în ploile primăverii -
ei au venit, ca întotdeauna, zâmbind,
au lăudat, împreună, alegerea,
apoi am rostit alături
un haiku despre întuneric.
Lumea ne privea, trecând, prin ferestre.
asa de mare tandrete in mine, mi s-a topit orice cuvant, orice gand... locuiesc acolo, in fiecare rand, si in acel haiku, in acel ultim vers care este, din nou, perfect, rotunjind o clipa de plinatate absoluta a vietii...
RăspundețiȘtergereda,una dintre clipele de plinatate,posibila pentru ca sunt ei,prietenii.o picatura rotunda si insorita,de care mi-e teama sa ma ating,nimic nu poate egala acele zambete in soare,si eleganta daruirii.nimic,draga mea.
RăspundețiȘtergere