Lacustră

Anei, pentru care cuvintele sunt poduri

Mă distra cum se fâstâcea-mbujorată
ori de câte ori o-ntreba careva de adresă
- trebuia să-nchidă, pentru un timp, ochii
- soarele sau câte-un val îi mutau din când în când casa
- unde mai pui că sigur n-a putut şti nicicând
dacă stă pe un râu sau, pur şi simplu, pe-un lac.

Dar, cu toate giumbuşlucurile, n-a fost seară
în care să nu le-ajungă peştii la cină
- omul în alb o ochea de departe
şi-apoi povesteau, însufleţiţi, lângă pod.

Ritmuri

Vara aveam în mod sigur margarete sălbatice
- puteam să jur că nu va-ntârzia să-mi aducă -
îi pregăteam, între timp, calinerii vegetale
şi ne miram împreună de ce putea să fie părul ei blond
sub razele acelea toride.

Purta chiar şi-atunci uniformele-nchise
(mult mai târziu am văzut ce transparent îi era gâtul
şi cum i se furişa respiraţia pe lângă revere),
iar dacă plângea, lacrimile i se uscau repede
- zicea că vara are zilele lungi, poţi să faci multe.

Ştiam amândouă că a venit toamna
când nu mai ascultam Debussy...