Infuzii

El era cel cu care vorbeam despre oleandru,
despre cum mă gândesc zilnic la Bijuteria de Jad
(zicea să stau liniştită, că umbra nu trece nicicând în infuzie)
mă asculta şi îmi aducea aminte mereu de umbrelă,
îmi împacheta fructele în hârtia aceea,
ştia că nu puteam să-i rezist.

Tăcea imediat în faţa vreunui gest timpuriu,
mă pusese pe gânduri, aştepta să-mi revin
- şi acelea erau clipele când voiam eu să rămân singură,
mă tot uitam la haina care-i plăcea,
o lăsa atârnată în hol.

Într-o zi însă am stat neclintită
- ploua aşa încât să nu se mai poată opri,
a venit, m-a îmbrăţişat fericit
(nu-l văzusem plângând niciodată)
şi apoi a plecat uşurel, pardesiul deja îi intrase în noapte.

Ultimii irişi

Pentru E., care mă învaţă atâtea despre fragilitate şi opusul ei

Era atât de micuţă şi îi plăcea atât  movul,
încât dacă te uitai prea mult la nişte flori
te apuca neîncrederea, ziceai că a fost o părere
- de la asta te putea salva doar căderea petalelor.

Era, de altfel, şi foarte uşor de purtat,
atâta discreţie, râdea doar când tu erai fericit
şi te distra cu abacul ei pentru gânduri şi logică
- iar faptul că se născuse cât să prindă la ţanc ultimii irişi
îl înmulţea întruna cu plus infinit.

Tot ce făcea fata asta
era ca atunci când îndrepţi cu migală o cută
ca să poţi ieşi apoi fără griji.

Rotunjimi

Chrissei, căreia îi plac cercurile :)

În jurul ei era mereu o rotire
şi îşi procura pălării largi, circulare,
sprijinite, parcă, de perlele din urechi;
ceasuri concentrice numărau, aveam impresia,
miile de buline din guler, şi nasturii,
iar când i-am spus că ochii nu-i sunt deloc alungiţi
mi s-a părut că avea râsul atotştiutor.

Trebuia, aşadar, să stai drept ca un domn la tango,
să ai, ca şi el, un piept lat şi puternic
pentru a-mbrăţişa toate aceste circuite sprinţare
şi, pentru ca, la fel ca în dans,
pasul ei albastru să devină un vrej
- rodul lui va fi, domnul meu, o boabă rotundă
- ceva îmi spune că transparentă.