duminică, 30 decembrie 2012

Iernile (III)





Ierni la rând avusesem aceeași dorință:
ca, fie și pentru o singură clipă,
mâinile mele să devină niște ace scânteietoare
în acel drum cu trunchiuri de zadă
pe care ea pleca de la mine doar noaptea,
pierzându-se atât de repede-n întuneric,
încât rămâneam fără glas.

Astăzi m-am trezit, aveam dorul acela
- îmi lăsase ceva la fereastră, probabil călcase ușor:
- o oglinjoară cât palma, cu ramele de lemn argintat.

2 comentarii:

  1. seria asta cu iarna ameninţă să devină printre preferatele mele :-)

    cum este înlinată lumea, pe o parte, şi ea la fel, totul ameninţă să se prăbuşească şi totuşi este ţinut în loc, laolaltă, de un dor, de o scânteiere...

    RăspundețiȘtergere
  2. bine ca s-a terminat,zau,m-a obsedat seria asta,colcaia in mine inca de cand i-am facut Roxanei fotografiile.dar si de la poezia asta voiam mai mult,insa nu o mai puteam tine la macerat,trebuia sa se sfarseasca odata cu aceste doruri neimplinite-dorurile astea ma refer.si ma obsedeaza zada inca de cand am citit prima data cuvantul asta,sunt arbori cu ace scanteietoare,si apoi si oglinjoara pe care am vazut-o intr-o zi la un magazin,de lemn,ovala,inclinandu-se,da,cu doua fete:)mi-am dorit mereu una la fel si am ramas asa,in fata ei,prostita,imaginandu-mi cum ar fi sa o vad dimineata langa pat.
    as vrea sa o pun acolo pentru noi,cautatorii de oglinzi fidele:)

    RăspundețiȘtergere

Blog Archive

Persoane interesate

Despre mine

Fotografia mea
mono no aware-conceptul nipon care m-a preocupat, poate, cel mai mult, cu a sa "evanescenţă a lucrurilor"
Un produs Blogger.