miercuri, 28 decembrie 2011

Lângă cimitir
















Lângă cimitir este plin de vii
- vii dintr-acelea care mustesc toamna,
rodesc primăvara şi vara
şi se odihnesc iarna
- nimic nu le-ar putea încurca socotelile.

De aceea mi-am aşezat casa aproape.


...

vineri, 23 decembrie 2011

Ele









Pămîntul oricum se termină cu mine

Aşa că îţi zic de acu

Am încercat să te iubesc mai mult decît pe celelalte

Ele s-au şters ele singure, e vrerea lor

Unii spun că e vorba de timp şi experienţă

Unele spun că nu le foloseşti , din ochi vezi

Tatăl copiilor lor nu eşti tu , cel ce va căra căruciorul în supermarket nu eşti tu

Iar toată pierzania asta se poate duce mult , pe multe coridoare

Cu şi mai multe promoţii.

Pămîntul ăsta se va duce naibii

Şi eu sunt cu tine , cu ce ne ajută asta?

Mereu am rîs, ţii minte, e bine că viaţa e un lighean cu frişcă

Tu încă ai pe nas puţin

Mereu mă bucur că există o femeie aici

Cu lighean şi frişcă


(liviuscrisu)




...

marți, 20 decembrie 2011

În stradă








Să ieşim în stradă azi,
s-a rătăcit puţină primăvară în decembrie,
să cântăm ceva fals şi tare
-asta am mai avut-o demult
când aflam despre vreo trupă nouă
şi o ascultam fiecare în căşti
crezându-ne deosebiţi.

Să ieşim în stradă azi,
acolo nu ne întreabă nimeni nimic,
bărbaţii au gesturi largi,
femeilor le sclipesc dinţii şi acele în păr,
pe copii îi priveşti mai mult.

Să ieşim în stradă azi,
să ne-ntâlnim la un colţ,
am putea crede că e prima dată,
ne-am descrie viaţa-n haiku-uri,
mă-ntreb care, acum, ar lansa invitaţia
şi dacă am avea curajul să intrăm
pentru cină.

Să ieşim în stradă azi
până nu se face din nou iarnă.





...

vineri, 16 decembrie 2011

Geneză









Ea mereu îşi lasă gesturile neterminate
- sau am eu idei prea fixe despre sfârşit, nu ştiu,
cert e că adesea m-a uimit cu durere,
m-a uimit ca o dimineaţă uscată după ce ai visat ploaie
goliciunea aceea a mărului
din care s-a muşcat o singură dată.

Şi nu ştiu dacă durerea sau uimirea
face să îmi tresară un loc, între coaste,
de unde se spune că purcede ea.


...

vineri, 9 decembrie 2011

Dialectică








În seara aceea stropeam pereţii albi
cu vocabulele noastre contradictorii,
ne plăcea jocul, ne intuiam
prin fumul ţigărilor,
noaptea îi dădea înainte, pălărie uşoară,
ne ţinea departe de aerul rece.

Şi ţin minte că nu ne-am întrebat deloc
cine va pregăti dimineaţa cafeaua.


...

marți, 6 decembrie 2011

Exerciţii

















" Iar acum eu îţi spun ţie:
Ridică-te şi umblă!"


Astăzi ai stat puţin
- şi lucrurile s-au îngrămădit în colţ,
tămâia s-a stins, ceaiul s-a răcit,
hainele s-au întins, în gesturi neterminate.
Nimeni nu va face toate astea în locul tău,
nu va exista nimeni care să-ţi spună
că ai greşit (deşi mereu a fost o eroare),
nimeni nu ştie cât ai umblat
ca să stai şi tu puţin astăzi.


...

vineri, 2 decembrie 2011

Bilanţuri şi laitmotive vineri după - masă (dintr-o pagină de jurnal)









"Bună ziua sau bună seara, cum se nimereşte, însă n-ar fi prea bine să fie dimineaţă din prejudecată: e vineri după-masă, ceva s-a terminat sau e pe cale să se termine pentru majoritatea oamenilor, nu ştiu câţi vor să audă acum din nou "Bună dimineaţa", mai ales că...
Cunosc oameni (nu mulţi, ce-i drept, nu mă prea trage aţa spre astfel de legături, în general după primele impresii ea se rupe) care în asemenea situaţii fac bilanţuri, bilanţuri adevărate! Bilanţuri cu cât au cheltuit, câte drumuri au făcut, ce probleme au dispărut sau s-au adăugat pe listă - şi gata, imaginaţia mea se opreşte în jurul cifrei 3 din enumeraţie. Eu sunt, în general, de o prostie crasă în ceea ce priveşte statisticile, în pofida iubirii pentru matematică şi a unei manii a listelor - care, îmi spune mie ceva, nu vine atât de la ascendentul în Fecioară, cât, mai mult, din neîncrederea în memoria mea referitoare la înlănţuirea faptelor. Pot, mai degrabă, să înregistrez nişte să le zicem laitmotive ale unor secvenţe - însă mă potolesc repede, cunoscându-mi tendinţele spre monomanii şi psihoze. Şi totuşi, astăzi...
M-am trezit având în minte imaginea pardesiului meu LILA (ştiu, am un imaginar foarte autentic în ceea ce priveşte magnitudinea subiectelor), de care îmi este foarte dor, de când cu frigul şi gripa. Neputându-mi ostoi dorul, din motivele sus-menţionate, îmi iau boneta de LÂNĂ MOV. Cum nu găsesc niciodată puloverele care să se potrivească umorilor mele de moment, iau în grabă un pulover maro tot de LÂNĂ. Ajung la şcoală, două pocnete: deşi e decembrie, fetiţa miniaturală din clasa a VI-a, cea cu sensibilitate de rabelaisiană, îmi dăruieşte ultimele ei crizanteme MOV şi LILA. Mă uit deja prosteşte, le strâng în braţe, abia mă despart de ele, pentru a le aşeza pe catedra cu faţa de masă, acum vad, MOV, doamne, asta nu-mi miroase a bine. În fine, mai trec vreo două ore, în care aproape că mă uit chiorâş la hainele colegilor mei - aproape toate din LÂNĂ, deşi azi a fost mult mai cald decât zilele trecute, mă gândesc la berbecul lui Iason şi că azi n-am gânduri de Medee, când, hodoronc-tronc, secundo pocnitura, fără nicio logică - nu e una dintre zilele în care sunt eu cea mai drăgălaşă, vă jur - primesc un cadou anticipat de Moş Nicolae, zâmbetul moşului învăluit într-o atemporală eşarfă MOV. Hhm, strâng din gene, din buze, din tot ce pot, n-ai să mă prinzi, paranoia stătută ce eşti, gata să irupi şi când îşi bagă omul mana în buzunare, aşa că las în pace gânduri cu LÂNĂ, MOV sau LILA, Iason băiete, go ahead, eu rămân printre muritori.
Pornesc, prin urmare, la a face inconştient lucruri, lucruri care acum, retrospectate, nu mai par astfel, însă vă jur...Trec, în drum spre casă, pe la solduri, îmi iau o veste de LÂNĂ, deşi port veste foarte rar, precum şi o fustă, cam prea de doamnă pentru gusturile mele, însă e tare frumoasă ea, aşa, pur şi simplu, fără mine - şi mai este, cum prea bine intuiţi, şi de LÂNĂ. Ajung acasă, pun florile în singura cană înaltă pe care o am, din întâmplare - cred că deja nu mai are rost să scriu toate astea, daţi copy paste pe MOV şi primiţi feng-shui-ul. Ca de obicei când ar fi vremea şi chiar s-ar impune să fac altceva, mă apucă pofta de fotografii, domnesc prin casă cu florile în mâini, ar trebui să fiu şi eu discretă, rafinată, să le pun pe un fundal negru, wabi sabi îmi umblă prin minte, însă e un biet concept, ochii mei caută MOVUL, LILA -ul, inima îmi cere LÂNĂ, LÂNĂ – MOV - LILA, nimeni nu poate opri şuvoiul ăsta care curge în jurul meu de parcă s-a spart o conductă de nu ştiu unde, habar n-aveam că sunt înconjurată de atâta mov - şi pocnesc, evrika-evricilor, din degete: EVIDENŢA, asta era, evidenţa, nicio înlănţuire deşartă, nicio cauzalitate malignă a semnelor, nicio conjuraţie cazuistică, doar că uneori e nevoie de nebunie sau de logică pentru o evidenţă căreia, oricum, puţin îi pasă, în drumul ei.
Ca în toate momentele de frenezie, este foarte posibil să spun multe tâmpenii, însă, ca în amintitele momente, parcă şi am, cumva, dreptul. Cred, cu toate astea, că aşa se întâmplă cu toate clipele de mare bucurie, eliberare sau redempţiune, luaţi-o cum vreţi, chiar dacă ne dăm seama, chiar dacă nu: după metereze şi metereze de laitmotive din nuanţa sau materialul favorit, cucerim cetatea printr-unul dintre gesturile arhetipal de simple: trăgând linie."


...

miercuri, 30 noiembrie 2011

30 noiembrie









Un balans continuu, gesturile mele spre tine
povestesc despre cum am început să cresc o pisică,
să plantez flori, în ghivece mari, la ferestre,
să ştiu cât zahăr vrea fiecare dintre noi la cafea,
să păstrez mereu un zâmbet de rezervă.

În balans continuu, toamna ne-a spus o grămadă
- numai că astăzi am terminat cartea despre războiul cel crud,
Hitler a fost învins, eu mi-am cumpărat mandarine,
tufănelele rezistă mult în pahar, aşa este,
despre iarnă ştim că are nopţile foarte lungi.


...

marți, 29 noiembrie 2011

Gripa (dintr-o pagină de jurnal)

















"Un lucru interesant care îmi vine în minte ori de câte ori mă gândesc la gripă (şi toamna asta am cam fost nevoită să mă gândesc) este că toate acele straturi fierbinţi, reci, mucilaginoase, inodore sau delirante te aduc în stare să vizualizezi ceea ce este, îndeobşte, atât de greu de prins în imagini: imunitatea. Pe lângă terminologia medicală sau yoghină, care ar simplifica lucrurile prin diagnostice clare, mă opresc în aceste zile de gripă ca la carte asupra unui alt înveliş, care, evident, le subsumează pe cele amintite şi pe multe altele pe care nu am habar a le numi,dar care aduce în mine alte pături de trăire, un material care l-am mai cumpărat, însă niciodată peste 37 de grade.
Gripa, constat cu aceeaşi plictiseală, nu se deosebeşte prin mai nimic de toate celelalte lucruri din viaţă, despre care se poate spune, în primul rând, că "vin". Dar, ca toate celelalte constatări repetate, şi gripa apare mereu îmbogăţită, nuanţe peste nuanţe o transformă într-o mare doamnă ce-şi etalează brocarturile înflorite peste străzi, prin bucătăriile în care laşi aragazul aprins, prin spitalele cu aer galben - şi, mai ales, în jurul trupului şi al minţii tale - da, un pic obosite amândouă, căci altfel cum ai fi putut să-i pregăteşti venirea?
Marele înveliş, marea doamnă, pentru cei în căutare de gingăşie, sunt bizare pentru că nici măcar nu trebuie defrişate, cum mă obligă uneori lucrurile. Ce vreau să spun: cu pleoapa tremurând de febră, vezi tremurând munţii, de la balcon, sau veşmintele celor care caută prin pubele, ceva mai aproape de balcon. Şi mai tremură, mai abitir decât oricând, un fel de încredere în tine, care te făcuse cândva să aşezi disciplinat lucrurile, să le găseşti locul pe rafturi, după mărimi, experienţe şi sârguinţe.
Şi încă ceva care mi-a atras atenţia de data asta: cu cât mai multe straturi adună, cu atât sunt ele mai lipsite de substanţă. Ce vreau să spun: după ce eşti, de exemplu, gât, pe care feline rămase în regnul celălalt îşi ascut ghearele, după ce mai eşti, de exemplu, cap ca o oală care scoate aburi, începi şi tu să-ţi dai seama că nu mai eşti în stare să gândeşti, că fiecare nouă senzaţie face praf şi pulbere tot ce credeai că eşti, şi recunoşti, finalmente, că singura dovadă că trăieşti este ceea ce simţi. Şi simţi, cu toată puterea pe care ţi-o dă faptul că nu mai ai minte, că gripa te imunizează.
Da, ştiu şi eu cum mi-ar fi sunat fraza asta în vremurile în care nu coborâsem atât de adânc în gripă - inacceptabilă, într-un univers oximoronic. Însă astăzi, în braţele gripei, îngrijită într-un fel neaşteptat de ea, ţintă şi ţintuită de voinţa ei de fier, am abandonat din nou, ca de atâtea ori în viaţă, tot ce credeam că ştiu.
Şi poate că acest aspect surprinde cel mai bine descrierea marelui înveliş: imunitatea este o capacitate cu o mie de feţe a omului de a se apăra împotriva a ceea ce, la un moment dat, nu îi mai spune nimic. Şi asta implică prea adesea boala: este felul lui de a zăcea într-o semiconştienţă călduţă şi de a privi, cu dezarmare copilărească, posibilităţile unor zâne ce cutreieră lumile cu brocarturile lor înflorite, făcând să se zguduie munţii şi să foşnească lin veşmintele săracilor de lângă pubele."


....

vineri, 25 noiembrie 2011

Little Lady (III)








Micuţa doamnă locuieşte
la câţiva centimetri de fiecare lucru
(orice cuvânt despre ea
o face să plece şi mai departe)
- şi îmi imaginez tot mai des
cum arată când doarme.

Însă cele mai multe lucruri le aflu
când în privirile ei nu mai e nimeni
- atunci mă apropii şi mă gudur ca şi chiciura
lunecând pe obraji.


....

miercuri, 23 noiembrie 2011

Little Lady ( II )








Această micuţă doamnă
cu trupul străbătut de vânt
nu uită nicicând să stea dreaptă
şi să-ţi dea noi idei despre graţie.

Dac-ai avea un ochi de cameră video,
pus lâng-al unui ciclop din Elada,
poate c-ai zări, pentru o secundă,
calea pe care a străbătut-o.

Dar toate astea-s nişte încurajări
pentru a crede că ştii ceva despre ea,
în timp ce-ţi zâmbeşte
- desigur, condescendent.

- Micuţa doamnă, atât de tăcută.


...

marți, 22 noiembrie 2011

Little Lady ( I )

















Micuţa doamnă
străbate câmpiile cu părul ei galben
în iulie sau noiembrie,
îşi lasă zâmbetele la vedere
şi nu-i e nicicând teamă
(nu rosteşte, de fel, întrebări).

Micuţa mea doamnă
pleacă doar câte puţin, spre apus
- şi atunci inima îmi bate repede,
aşteptând noaptea, să o strâng în braţe.


...

luni, 21 noiembrie 2011

Ab ovo, prin foc şi fum (dintr-o pagină de jurnal)




















"Ieri, am dat foc frunzelor uscate de nuc, aşa cum facem în fiecare toamnă. N-am ştiut niciodată să numesc secretul fascinaţiei pe care o exercită asupra mea focul frunzelor - cu atât mai mult cu cât flăcările, încremenind, bachelardian, totul în tine, nu se văd, în acest caz, decât pentru câteva minute fragile, la început, după ce torni benzina; apoi, totul e fum - deşi, e drept, nici dragostea mea pentru fum nu e o bagatelă, fără rezonanţe adânci în căptuşeala-mi prostesc-plăcut-exaltantă.
Ieri însă, fata pe care mama a chemat-o să ne ajute la autodafe, după ce m-a făcut să fiu ruşinată de puţinătatea vigorii mele trupeşti, adunând ea singură cu braţe gracile munţii şiroitori de ruginiu, m-a avertizat părinteşte să "fiu atentă, fiindcă focul de frunze e foarte periculos: arde înăuntru; şi, chiar şi după mult timp, continuă să mocnească, cu toate că pare stins". Prilej şi pretext salutare pentru mine, evident, să mă învârtesc apoi, ore întregi, în jurul movilelor de griuri tot mai năstruşnice, ca o găină în mijlocul boabelor, ca un câine în jurul cozii, ca un, ce să mai, ditai gânditorul în jurul unor raţionamente tot mai febrile, visând la nimic altceva decât scrum.
Dar toate astea ar fi nu doar inutile şi complicate, cât, mai ales, obositoare, dacă n-ar veni concluziile, despre care Murphy, dacă nu mă înşel, spunea că nu sunt altceva decât "momentul în care te-ai plictisit să gândeşti". Aşa că, tot căutând cu băţul printre frunze, tot întorcând pe toate părţile comparaţii între diversele tipuri de ardere, de materii prime şi trosnete în liniştea cea mai adâncă, "iluminată" fiind de vorbele simple ale fetei (despre dragostea mea pentru clişee voi vorbi altă dată) , mi-am dat seama că ceea ce m-a interesat mereu cel mai mult la viaţă a fost faptul că te trezeşti aşa, din senin, că întotdeauna eşti la început. Şi că, aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile, dacă stai să te gândeşti cât de puţin, ceea ce ar putea fi "blestemul" cuiva- o capacitate, să zicem, incredibilă de autodistrugere -, este dublat, concomitent şi mereu, de "binecuvântarea" unei, la fel să zicem, incredibile capacităţi de regenerare. Înăuntru sau în afară - depinde cum priveşti lucrurile şi de cât de gros se întinde, printre gesturile tale, fumul."


...

marți, 15 noiembrie 2011

Exorcism pe fundal woolf-ian (dintr-o pagină de jurnal)












"Marţea este a mea. După lupte interioare care au adus-o în scenă pe Mahakali, am acceptat: fie ale voastre celelalte zile, fie al vostru un weekend din două, dar, când vine vorba de ziua de Marţi, nu fac rabat, nu fac concesii, nu fac pomeni - şi, în schimb, fac numai şi numai ce vreau eu - şi nici eu nu aş fi bănuit câte lucruri sunt în stare să vreau. Mă pun la adăposturi balsamice tot mai filigrinate de eucalipt, mă fâţâi prin casă în straiele pe care nu le-a văzut decât iubitul meu (şi nici el prea des, după cum îşi dă seama oricine mă cunoaşte), rostesc din vârful buzelor, ca o mare contesă (părinţii mei au avut nişte gânduri sumbre cu mine la naştere, voiau să mă numească, şşt, să nu mai ştie nimeni, "Contesina"...), ordine către curteni invizibili (deşi, e drept, tot eu răspund la chemarea bolului de ceai murdar) şi, atenţie pentru cine mai crede în cinstea mea fără de pată: nu răspund decât la telefoanele care îmi convin. Dar cea mai aşteptată clipă a zilei de Marţi este aşa-zisul "moment Dallaway", când merg la piaţă cu doamna Virginiei în minte şi sunt atentă la meandrele senzorialului meu pofticios ca o gheişă la floarea din tokonoma când îşi aşteaptă stăpânul.
La fel au decurs lucrurile şi astăzi- plecarea spre piaţă, zeci de straturi în mintea mea setată pe feng-shui, până când îmi amintesc că am lăsat beţisorul cu tămâie aprins. Să mă întorc, ar spune oricine, da,să mă întorc ar fi fost cel mai cuminte lucru cu putinţă, singurul rezonabil - mai ştiţi însă ce spuneam despre rezonabil, când vine vorba despre Marţi? Mai mult, oare, nu poate înţelege chiar nimeni că există lucruri care nu pot şi nu trebuie oprite, că un simplu gest atipic unei zile de Marţi ar fi iscat în mine o Hiroshimă până, hăt, marţea următoare? Dar, şi mai ales, că, atâta timp cât nu ţi s-au rezervat doar frici raţionale, nu ai ce face, decât să lupţi cu armele lor, i-raţionale, şi că astăzi, dacă m-aş fi întors, m-ar fi aşteptat exact ce m-a aşteptat şi până acum, chiar dacă de data asta era vorba despre altceva, dar, de fapt, tot despre asta era vorba?
Aşa că am făcut orice ar fi făcut orice om care preferă nebunia fricii, care este, zic eu după multă experienţă în domeniu, una dintre nebuniile cele mai mari: am dat curs straturilor de planuri de Marţi aşezate în mintea mea: mi-am ales cu mare grijă ţărăncuţa de la care să cumpăr florile (trebuie să aibă întotdeauna nevoie de bani neostentaivă, să nu aibă aer viclean şi, dacă se poate, să se apropie cât mai mult de reprezentarea mea mentală despre Sfânta Vineri-sau Marţi, dacă vreţi), am comparat între ele ofertele de conopidă, m-am târguit cămătăreşte pentru fagurii de miere şi nu m-am uitat la ceas nici când am dezvoltat subiectul murăturilor, cu o cunoştinţă, între tarabe. În tot acest timp, cum îşi poate imagina lesne oricine, beţişorul ardea, şi tot ardea. Ceea ce nu îmi face plăcere să mărturisesc, dar nu am ce face, că pactul cu sinceritatea a fost scris de mult, de ursitoare, e că a existat totuşi o notă forţată în toate astea - ralanti-ul morbid cu care mi-am desfăşurat ritualul Marţei avea ceva artificial, când am mai stat eu să vorbesc minute în şir despre murături?...Şi, oricât de a naibii voiam eu să fiu, am fost tot timpul conştientă că acest ralanti nu făcea decât să sublinieze antiteza cu tahicardiile mele tainice, la gandul negândit, dar foarte prezent, că voi găsi casa în flăcări şi voi mânca fagurii şi conopida în boxa blocului, unde aveam să îmi sfârşesc zilele de acum înainte. Numai că, şi aici iar apelez la oameni care au mai trecut prin aşa ceva, sau cel puţin se mândresc cu mări de empatie, eu ştiam, şi ştiu şi acum, un fir de aţă mai înţelepţită, că frica cea mare ar fi fost să cedez ispitei de a mă întoarce, şi că abia acolo mă aştepta înfrângerea cea mare, iar tahicardiile şi raţiunea nu erau decât momeli; asta, repet, când nu ţi s-au dat doar chestii raţionale, dar nu ştiu de ce tot aduc vorba de asta, când nu te gândeşti neapărat la raţiune, dacă mă cunoşti cât de cât.
Ultima secvenţă, şi nu mai obosesc pe nimeni. Veneam eu agale, păstrând înţelegerea cu ceea ce se cheamă "a forţa nota" (căreia i se mai spune adesea şi"soartă"), străbătându-mă ca un foşnet de eşarfă ideea că o să văd, dacă e să fie, flăcările înainte să intru în casă, de la fereastră; dar, fiindcă un foşnet e un foşnet şi, în ciuda a ceea ce zic poeţii, până la urmă mai vrei şi altceva, m-am gândit eu: băi, până atunci, ia să mă uit eu la soarele ăsta, că şi el arde, şi durează şi mai mult, şi parcă ceva m-a oprit să mă uit la el azi ca lumea. Şi ceea ce pot spune cu siguranţă despre soarele de noiembrie după ziua de azi, iar mie, una, îmi ajunge, este că cel puţin o calitate indubitabilă are: intră în tot. Jur, măcar de minţit ştiţi că nu mint: intră în flori, intră printre degete, printre bucheţelele conopidei, printre circumvoluţiunile creierului, te poartă atât de lin, te duce spre o casă contemporană cu Dalloway, spre o casă cu contese învestite astfel prin naştere, spre o casă unde nu există distrugere, pentru că, inima mea mică: nu poate fi distrus ceea ce nu a fost construit nicicând, acuma simţi tu ce tot citeşti de mii de ori în cărţile cu înţelepţi şi lucruri imposibile.
Şi, când povestesc toate astea, în faţa laptopului - nears, doar puţin prăfuit de la lenea mea "princiară"-, adast sub aroma beţişorului - el e ars, ars până la capăt, lăsându-şi în urmă esenţa evanescentă, care îţi face poftă să adaugi şi alte nuanţe la ideea perfecţiunii. Şi promit, ca un copil cuminte ce, în fond, sunt, că n-am să mai fac niciodată, că o dată e de ajuns şi că am impresia că mi-am învăţat una dintre lecţii: Marţea există cu adevărat doar când mergi până la capăt, chiar dacă asta seamănă, de multe ori, cu o întoarcere din drum."


...

luni, 14 noiembrie 2011

Fum(dintr-o pagină de jurnal)
















"M-a sunat astăzi J., prietena mea matematiciană, să mă roage să o ajut la tema băieţelului ei - îmi cere antonimul pentru "a veghea". După ce că nu-mi vine, mă mai pune pe gânduri şi faptul că nu ştiu pentru care dintre sensuri; oh.
Nu o pot lăsa baltă pe J.- mă fascinează, răspândeşte în jur un abur dens de poftă de mimetism, toate gesturile, felul în care i se aşază părul, expresiile şăgalnice, foarte aproape de invective, verdele cel mai preţios -în ochii ei; şi, peste toate, siguranţa aia că te afli lângă un om bun, de-a dreptul bun, fără tăgadă, cum să tăgăduiesc?(mereu am încadrat-o, cumva, în tipologia "fetei din Petrovka", minunată Goldie Hawn acolo, nu te poţi niciodată opri de la a iubi cu înţelepciune şi curaj genul ăsta de fiinţe).
Aşa că, draga mea J: a veghea=a dormi; a lăsa în voie(?); a lăsa liber(?); a fi neatent(?). Nu ştiu dacă aş putea să îţi spun vreodată mai mult: mie îmi plac toate cuvintele, cu antonimele lor, contextuale sau nu. Îmi plac şi cele care nu au antonime, şi cele cărora nu le cunosc sensul, şi cele pe care doar le amuşinez, ca pe un, din nou, fum. Îmi place să veghez şi să mă ştiu vegheată, îmi place să dorm şi să îi adorm pe alţii cu poveştile mele. La fel, chiar dacă îmi place să veghez, spre exemplu, asupra carismei tale, nu înseamnă că nu îţi simt neîncrederea, tremurând după aceste draperii verzi.
Îţi dai seama, ca un matematician veritabil, că nu ştiu să îi rezolv prea bine tema băieţelului tău. Dacă vrei să îţi spun ce cred eu despre veghe, ea îmi pare, mai degrabă, un caier de lână pe care un darac, al cărui gând m-ar ucide dacă l-aş gândi, îl transformă în ceva mai fin decât borangicul, şi pe care, te rog iarăşi, nu mă pune să îl numesc. Pot să îţi spun doar că din el e făcut părul tău, şi felul în care îţi aprinzi ţigara, iar dacă nu strig, dimineaţa, cât de puternic îţi strălucesc cerceii, e pentru că nu vreau să îţi numesc lucrurile şi să le dau antonime, pentru că nu ştiu ce înseamnă lucrurile şi antonimele lor, şi pentru că, chiar de aş şti, fiecare are matematica lui, iar cuvintele mele se răspândesc în fum."



...

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Lebăda albă din Pădurea neagră (dintr-o pagină de jurnal)












"N-am scris aici - acum câteva luni, am găsit un loc peste stradă de şcoală unde nu sunt deranjată de copii, de oameni sau de gânduri practice, şi îl pot folosi în pauza mare; e o inspiraţie de vreo 20 de minute, iar apoi expir uşurată, pare mai veselă ora dup-aia, parcă e un şuierat de dragon, cu flăcări pe nas şi pe gură.
Dispensarul veterinar de acolo e foarte vechi şi scorojit, păstrează insemnele celuilalt regim, cred că ar fi o găselniţă excelentă pentru Tarkovsky sau pentru noile filme mizerabiliste româneşti. Aici e, poate, rădăcina faptului că în preajma lui mă asaltează secvenţe din copilăria mea fericită şi densă, pe care o văd tot mai mult ca pe-un balon gata să se spargă.
Azi am fost iar acolo - ca de obicei, rumoarea se duce, mă uit doar la pantofi,aud doar fusta răscolind iarba - şi devin atentă.
Mă gândeam, mergând, la pădurea primilor mei ani, la bucuria aproape isterică cu care îmi apropriam toate virginităţile închipuibile şi îmi mâncam pacheţelul tăifăsuind cu o lebădă. Şi, mergând eu aşa, am rămas încremenită ca Făt-Frumos după ce l-a părăsit calul şi a deschis cutia ruginită din ruina vechiului castel: o pungă albă, de plastic, foşnea între ierburile uscate, iar pe fereastra dispensarului se profila, neagră, pădurea.
Nu ştiu să scriu despre astea mai bine, însă nici nu vreau mai mult pentru azi."


...

Blog Archive

Persoane interesate

Despre mine

Fotografia mea
mono no aware-conceptul nipon care m-a preocupat, poate, cel mai mult, cu a sa "evanescenţă a lucrurilor"
Un produs Blogger.