Raniţa tatei a fost mai mereu grea
- ţin minte că mi se rătăceau degetele printre ciocolată şi marţipan -,
mă ajutam de o pereche de sandale albastre din cauciuc
să-mi amuţesc paşii, când aşteptam.
Şi mai ştiu că nu am mai văzut o ploaie ca atunci,
îmi făcusem din mâini streşini;
când a venit, am ţipat ca la o-nmormântare
- niciodată n-a fost mai mirat şi mai trist
- iar marţipanul era ud de tot.
