Fuseseră dimineţi în care o cuprindea teama
că va începe să sângereze de la firele de nisip
- cu atât mai straniu devenea totul fiindcă nu ştia
dacă le simte sub tălpi sau sunt doar nopţi nedormite
în spatele pleoapelor.
De atunci a început să folosească pensete
- lua cu grijă şoaptele străzii sau bolul cu ceai,
grija unui prieten, în general tot ce credea că înseamnă o dimineaţă.
Fiece zi presăra pe iatac un strat auriu
şi, în curând, despre ea n-au mai vorbit
decât păsările.
cat de dor mi-a fost!!!
RăspundețiȘtergere:-)
si alchimia noastra, nebanuita si neinteleasa de altii! :-)
sunt versuri inegale aici, insa cel mai mult imi place sfarsitul:
şi, în curând, despre ea n-au mai vorbit
decât păsările.
asa ar vrea sa fie si cu mine :-)
da, asa este, cate intelesuri sau iriyatii poate avea alchimia asta,asa,ca si cuvant,nu?:)
RăspundețiȘtergeresi mie imi place tot finalul, nici partea cu penseta nu este rea,zic eu, prima este exagerata,asa cum eram eu atunci - uneori,sunt atatea pasari si povesti...:)