Peste zi umbrelele erau roșii,
citise un poem despre boabe de chihlimbar pe podea
seara stropii îmbibaseră ramurile negre de sub ferestre
( la un moment dat, un parfum
despre care ar fi pus chezășie ).
În noapte, gestul larg al cerceilor
și ceva nedeslușit, un anotimp în satin
murmurând o rugă dincolo de vitralii.
a iesit in sfarsit soarele aici, dar inca sunt cufundata in griul molcom al zilelor cu ploaie, ce frumoasa imaginea, abia ghicita in reveria nesfarsita despre care aproape te indoiesti ca i-a dat nastere, cum ar fi putut?
RăspundețiȘtergere(poezia imi creeaza sentimente mixte, e greu sa nu-mi placa, pe de alta parte, sunt prea multe imagini din atatea domenii disparate, mie greu sa le unesc armonios, simplu :-)
nici nu cred ca ar avea cum sa se uneasca-am scris aceste versuri in acea zi de vineri,stii,cand erau atat de multe ganduri in mine,si ma gandeam ca si in voi,ceea ce numim moarte si ceea ce traim se impleteau,si m-am gandit ca totul trebuie sa se termine intr-o ruga care,in acel context,se afla intr-o biserica.erau acele margele,multe,de chihlimbar,asemanatoare doar ca forma,dar fiecare sunet al caderii lor pe podea era diferit.sau,daca vrei,o ruga in care se amesteca multe:)
RăspundețiȘtergere