Dintr-o pagină de jurnal (dimineți cu Genghis-han)

" Sunt dimineți - nu multe - în care mă pot trezi fără grabă; sunt și dimineți în care am onoarea de a nu ști, pentru câteva clipe, cine sunt, dimineți nenumibile, cu lucruri cărora nu le cunosc numele; aceasta a fost puțin rudă și cu unele, și cu altele.
Azi-dimineață știam cine sunt, nu-i vorbă, dar, beneficiind de un concediu medical pe bune, puteam întârzia să deschid ochii, dintr-un motiv care mă și trezise, de fapt: peste noapte, la o oarecare oră, începuse să plouă, și ceva se întâmplase. Dat fiind că acum stăm la etajul patru și avem un contact mai apropiat, ni se pare nouă, cu ceea ce întâmplă pe și din cer, când se întâmplă ceva, am auzit foarte clar ploaia, cu încă ceva - iar aici totul se oprea în amintirile mele, despre care aveam siguranța că nu fuseseră vis. Ploaia, deși sigură, era doar cuiul în care stătea înfiptă toată pânza poveștii mele nocturne; deschizând ochii, era ca și cum țesătura, țintuită în cui, s-ar fi sfâșiat dintr-o dată, iar eu aș fi umblat, apoi, întreaga zi, înfășurată în flori rupte; nu se făcea.
Strângând, bunăoară, mai abitir pleoapele, mi-am amintit că era un fel de întindere de pământ stacojiu, plină de frunze uscate, un fel de rană - sau poate că nu, rana era deasupra covorului ruginiu - și era ceva barbar în toate eviscerările imbricate de nuanțe, lângă care sunetul ploii aducea, mai degrabă, cu tobele hoardelor lui Genghis-han în goana spre podișuri. Cu atât mai straniu, câmpul de luptă, pe care putem să îl numesc acum mongol, nu era, de fapt, decât un portal - pentru că, în centrul imaginii, se afla ceva cam nelalocul lui, cel puțin dacă e să îți despletești istoriile nocturne: un fel de curcubeu însumând toate posibilitățile portocaliului, adunat într-un jgheab - ba nu, mai degrabă, și asta s-ar fi și potrivit: ca și când marele războinic, cu mâinile căuș, ducea între palmele sale atât ploaia, cât și soarele arămiu (aici m-am gândit la ineditul combinației un pic, și licoarea, și sorbitura trebuie să fi fost a real threat). Mă pripisem însă, crezându-mă deșteaptă, fiindcă ultimul detaliu al amintirilor, neprevăzut, neanunțat, a venit să nimicească orice pospai de înlănțuire logică: erau, și încerc să fiu cât mai sinceră în viață, ceva ca niște...valuri. Ideii de valuri nu i-am putut însă face față, cum puteam să împac valurile cu întinderea-ruginie-în-mijlocul-căreia-mărețul-han-ținea-între-degete-ploaia-luminii-pe-fundal-de-tobe? Acesta a fost momentul în care toate au luat-o razna și în care mi-am dat seama că valurile puteau să fie orice; puteau fi șiruri de oase  pe câmpul de luptă; stoluri de păsări amușinând prada; diapazoane în lanț, incantând vremea măririlor; mintea mea, dându-se huța. De pe marginea acestui leagăn năzdrăvan, am decis să mă predau; să las prestigiul, întreg, comandantului, iar eu să umblu în pânzele mele rupte, având ca reazem doar ploaia; să deschid, cu alte cuvinte, ochii spre noua zi.


*****


Când ne-am mutat aici, lucrul care m-a preocupat cel mai mult în organizarea feng-shui-ului au fost cele două draperii pe care le-am așezat cu mare nerăbdare și efort la ferestrele dormitorului. Descrierea lor cât mai fidelă ar suna cam așa:
- prima draperie, cea mai groasă dintre ele, este dintr-un in foarte aspru, și are culorile clisei, de la mahonul cel mai lipsit de sobrietate, până la acel aproape inimaginabil tandem dintre rugină și cenușiul mat al arborilor de toamnă. Textura are ceva rugos, aș spune neîmblânzit, dacă nu ar fi vorba despre un material, în orice caz, o îmbibare și o mustire, ca într-o spumă de lână;
- cealaltă draperie, încadrată de faldurile celei amintite, este mai fină și mai subțire, de un verde marin, iar lumina - de zi sau de la felinarele portocalii, când e noapte - pătrunde prin mătăsiul ei într-o goană fosforescentă, ca și când lumina ar face cu adevărat baie. Tot această draperie are scoase în relief cute drepte și inegale, ca niște mici valuri, dispuse în așa fel încât creează o iluzie optică interesantă - că în spatele pânzei s-ar țese, continuu, ceva.
Acestea sunt draperiile; pe noptieră, lângă pat, am găsit deschis romanul istoric al lui Inoue, Lupul albastru, despre Genghis-han, din care citisem aseară până târziu.
M-am gândit, privind cu atenție toate astea, că ar trebui să mă uit mai mult la lucruri; uneori nu e destul timp; alteori trebuie, pur și simplu, să deschizi ochii. "