Foto: Roxana Ghiţă
" Cuvântul "excentric" mi-a intrat bine în cap prin clasa a cincea sau a şasea, când mi l-a explicat sora mea, căreia îi rămân şi astăzi îndatorată pentru devoţiunea şi minuţiozitatea cu care îmi făcea cunoscute, pe atunci, acele cuvinte stranii care depăşeau 6 litere şi pe care le auzeam rostite cam de tot atâtea ori pe an. Îmi dădea, mai întâi, definiţii fruste şi concise, apoi se lansa în fraze supraetajate metaforic, după care îmi întindea o paletă largă de exemple şi contexte prin care zburătăceau înaripatele; în mintea mea albă de pe atunci, semănau cu farfuriile pline de prăjituri cu cremă galbenă, cu lămâie, pe care tot ea mi le făcea, precum şi cu nişte evantaie cu intarsii aurii, din care ieşeau păsări şi flori ca "aluniu", "glamoros", "a remania", "sicomor" sau "zadă"; evantaiele miroseau puternic a "santal" şi a"patchouli", şi eram mândră că ştiam să convertesc lingvistic efluviile în ceva "desuet". Mult mai târziu am început să am părerile mele despre acele cuvinte şi am început să le folosesc, din păcate poate, mai precaut. De exemplu, acel "excentric", cu care ţin minte că am făcut furori la o oră de istorie printre colegi, şi-a pierdut, mai apoi, nimbul auriu, cel puţin în parte. Asta pentru că, tot trăind, am văzut că excentricul este, foarte des, un teribilist ipocrit, care, în pofida etimologiei lui primare, de îndepărtare de la centrul bunei cuviinţe, nu uită nicio clipă de el, fiind, mai degrabă, o fiinţă inaptă de a abandona o ostentaţie sofisticată. Cât despre cei câţiva excentrici autentici, structural şi spontan în dezacord cu centrul impus de nu se ştie când, ei au devenit cei în mijlocul cărora am început să îmi îndrept toată activitatea mentală şi emoţională, au devenit, cum se spune, lumea mea, sau, în acest context, centrul - aşa că la ce bun să mai utilizez termenul?...
Dar, poate deprindere inculcată tot de soră, de care îmi este atât de dor, am dat cam multe explicaţii - iar eu aveam ceva de povestit despre azi. Tot din pricina excedentului hermeneutic, n-o să mă plimb mult nici prin cămăruţele noţiunii de "asociaţie" (cuvânt pe care, la fel, nu l-am utilizat foarte des, oamenii sunt obişnuiţi să vorbească repede, în general nu se încurcă cu indivizi care răstălmăcesc fiecare bucăţică de vocală) - mă voi referi, de astă dată, la una dintre accepţiile ei cele mai concrete: acea cămăruţă a Asociaţiei de locatari din fiecare cartier, unde cu toţii ajungem până la urmă să dăm birul pentru apă şi căldură pe acest pământ.
Nu ştiu cum este prin alte părţi, însă vorbesc de România acum: aici, Asociaţiile nu trezesc, îndeobşte, surprize profunde, iar tendinţele meditative, dacă eşti predispus sau nu, se concentrează asupra cifrelor mitice de pe incredibilele chitanţe. Un portret-robot al oricăreia dintre aceste Asociaţii are cam următoarele ingrediente - mai mincinos cine nu crede:
- ca loc, trebuie să fie neapărat un bloc întunecos, cu câtă igrasie se poate;
- cămăruţa trocului chitanţă-apă-gaze trebuie să măsoare nu mai mult de 4/4, prost încălziţi şi luminaţi;
- la ferestre, obligatoriu, gratii;
- pereţii trebuie daţi cu "bob", o zugrăveală la modă acum 50-100 de ani, prezentând inextricabile configuraţii de praf, mucegai şi pânze de păianjen, precum şi posibilitatea iminentă ca un grupaj dintre "boabe" să fie degrabă plastronul hainei tale sau doamne-fereşte;
- centrul ambuscadei trebuie să fie marcat de un birou de placaj zgâriat, duduind de dosare cu colţuri maron, fetide; încadrat, dacă avem pretenţii estetice, de câteva pahare lubrifiate cu seu de muşte neobosite în care să mişune 2-3 trandafiri din plastic;
- pe laturile rămase libere, se pot aşeza câteva vestiare albastre din epoca predecembristă, alături de indispensabila bancă de lemn scâlciată, îngustă, pe care locatarii umili stau la coadă unul în gândurile celuilalt, adulmecându-şi unul altuia miasmele de stofă umedă sau încinsă, de şine de tren, de sudoare rămasă pe frunţi de la ţipetele zilei (mă gândeam uneori că fiecare din aceste frunţi o imploră, în felul ei, pe zeiţa Lakshmi să o teleporteze, măcar câteva decenii, în Satya Yuga cea fără de dări);
- neapărat, totul trebuie să culmineze, nu, cu fiinţa umană: pentru tanti-a aşezată la birou avem nevoie de o sexagenară gârbovă, înveşmântată second, acrită sau nu, dar de netăgăduit cu un norişor roşcat - argintiu în stilul "permanent" lângă ochişorii curioşi; ritmul în care scrie chitanţele trebuie să fie cel al unui călugăr zen de multă vreme desprins de nevoile centrifugale ale unui univers plutitor.
Ei, şi cu un astfel de portret-robot în minte, m-am dus eu astăzi să plătesc cheltuielile în locul în care ne-am mutat de curând. Aer în piept, merge pentru orice, bani în poşetă, pentru o lume aprigă, şi un arsenal de gânduri optimiste pentru clipele de cumpănă de pe banca omniscient descrisă. Intru, cu ochii îngustaţi pentru lumina difuză a gratiilor, intru şi...nimic.Adică încă văd atât de bine lucrurile, că inima nu crede. Mai întâi, că în cameră este soare, soare puternic, nu numai că nu-l estropiază nicio gratie, dar la ferestre sunt perdele albe, fine şi uşoare; fac un pas minunându-mă ca fetiţa minunilor: TOATĂ CAMERA ESTE ALBĂ, nici măcar un singur "bob" care să pericliteze scalpul; sunt flori aici, multe flori pe etajere din lemn lăcuit, FLORI adevărate, care-şi văd nestingherite de fotosinteza lor şi se uită, ca mine, pe ferestre. Mai are camera un DULAP ALB, de mesteacăn, pe care sunt prinse PICTURI NAIVE ŞI JUCĂUŞE, fructe de roşcov si bucăţi de salcie, lângă un simplissim pergament ceruit cu CITATE din SHAKESPEARE şi HESSE. În locul băncii scârnave, 3-4 scaune moi, verzi şi portocalii, de pe care aş sta să ascult CUCUL... Închid o clipă ochii, aşa că apare acel glas duios înnobilat, din basme, care mă întreabă dacă "mă simt bine"; deschid degrabă ochii şi băbătia proiectată se transformă într-o gură-care-zâmbeşte-ca-a-unei-zâne. Mă uit mai bine - şi zău că e tare frumoasă; poate că nu e chiar o nimfă, poate că a trecut de prima tinereţe, dar nu cred că trebuie să fii un ales ca să îi vezi cusăturile fine ale sacoului vioriu răsfrângându-e în ochii mov şi limpezi ca furaţi dintr-un lac; pielea translucidă învârtoşindu-se lângă colierul de agată; delicateţea sprinţară a încheieturilor când îmi întinde mâna şi rosteşte ca pe o şotie : "Aura!". Holbată întind eu mâna şi o asigur că mă simt bine, numai că aşa fac uneori când mă simt bine - ameţesc - nu ştiu ce e cu replica asta, la fel cum nu ştiu ce caută ea AŞA, AICI. Şi nu e chip, apoi, să ne oprim din sporovăit - vorbim despre azalee şi bambuşi, despre feng- shui şi Hamlet, despre vibraţii şi despre cât de mult seamănă pictura modernă cu desenele copiilor. Se bucură, mă bucur că ne place amândurora ciocolata neagră şi cireşele confiate din care-mi întinde şi după care mă întind ca odinioară după farfuriile cu creme limonii; aproape nu-mi pare rău după fişicul cu hârtii albastre, păstrez în nări miresmele de la beţişorul ei de tămâie, despre care,dacă aş scrie cu adevărat o poveste, aş spune că este de santal sau patchouli...
Ies pe stradă şi am impresia că mi-a dat cineva cu-mprumut ochi de Matisse; merg, şi după-amiaza are un fel de a fi pe care l-a avut mai demult, la o oră de istorie, când silueta firavă se ridicase şi pronunţa acel cuvânt lung, glorios; merg în continuare - o bucată din soare a intrat după blocuri - mă-ntreb cum este acum lumina în camera ALBĂ, în camera AURIE."
.jpg)
