" Iar acum eu îţi spun ţie:
Ridică-te şi umblă!"
Astăzi ai stat puţin
- şi lucrurile s-au îngrămădit în colţ,
tămâia s-a stins, ceaiul s-a răcit,
hainele s-au întins, în gesturi neterminate.
Nimeni nu va face toate astea în locul tău,
nu va exista nimeni care să-ţi spună
că ai greşit (deşi mereu a fost o eroare),
nimeni nu ştie cât ai umblat
ca să stai şi tu puţin astăzi.
...
cat de bine cunosc, draga, acest sentiment, da nimeni nu ştie cât ai umblat
RăspundețiȘtergereca să stai şi tu puţin astăzi - si cui ai putea sa te plangi, si ce sens are plangerea-deplangerea?
esti asa de fumoasa aici, in a doua ca o dansatoare de flamenco in extaz, asa ceva pasional nebun si complet acolo, ma gandesc si la carmen si la furia aceea totala de a-si apara cu orice pret libertatea interioara, stii, privind acest chip adancit in el insusi, ca niciodata nu o vei putea atinge atunci cand s-a refugiat acolo. si in ultima infloresc fustitele in jurul tau, tot ca intr-un dans. poate de asta ai ales rosul puternic, eu le vad si in negru si alb, violent expresionist, sunt curioasa cum ar fi :-)
:)
RăspundețiȘtergerecat de frumos ai scris,o sa iti raspund larg,cum simt acum in mine,inflorind fustitele:)
da,stiam ca tu stii atat de bine asta,si toate lucurile pe care le-ai spus despre scriere si despre fotografii-mai putin referinta la carmen,asta nu mi-a venit in minte-au fost,cumva,in suvoiul care m-a facut sa scriu,sa postez-spun adevarul,eliberata de remuscarile oricarui narcisism.pentru ca,in fata mea imortalizata de altii,simt mereu aceeasi uimire,este ceea ce mi se daruieste in ceea ce priveste dorinta mea de a ma intalni intr-o zi cu mine fara sa fiu eu.asa este,acolo sunt departe si de mine,locul acela,cum sa spun eu,orice as spune pare foarte rasuflat,locul acela,nu este numai refugiul,locul acela este certitudinea mea:ca acolo totul este foarte curat,foarte adevarat si plin de stiinta,acolo nici macar eu nu imi pot face rau,trebuie doar sa stiu sa inchid cum trebuie ochii:)
fotografiile,poate ca stiai deja,am incercat deja sa le fac alb-negru(desi ma cucerise focul acela pasional,cum spui tu),insa nu am reusit,asa ca le-am lasat in momentul lor rosu,pana la o evolutie tehnica mult-asteptata din partea mea:)
si poate tot la fel stii ca ,in timp ce probabil imi scriai,ma gandeam la noi ,alb-negru,pe balconul unde se proiecteaza alb-negru ramurile golite.
atat de asteptat totul....:)
ce as mai putea eu adauga acum, cand totul s-a spus? doar dorul meu poate, nespus, vazand chipul intors spre sine din a doua imagine. ce contrast puternic intre delicatetea ochilor, finetea zambetului neinteles de nimeni - caci cine ar indrazni sa inteleaga o asemenea frumusete? - si violenta culorii care cuprinde intreaga lume parca! cat de frumos, nu ma mai satur privindu-te, astfel. minunat.
RăspundețiȘtergerece frumoasa este poezia! calmul acesta despre care vorbeam, cat de firesc in lumea ta, cum ma cuprinde...
cris,este atat de odihnitor,pentru mine,in primul rand,sa aud despre "firescul" calmului meu,despre afptul ca el poate purta pe cineva pe brate.daca este adevarat,aceasta este rasplata tuturor suferintelor mele,tuturor indoielilor si nemultumirilor de sine.
RăspundețiȘtergerepoezia,trebuie sa fiu cinstita cu tine,cu mine-este printre cele mai dragi mie.am scris-o cu ochii inchisi.
cat despre frumusete,eu sunt cea care trebuie sa iti multumeasca mereu prietenilor ca ma pot vedea astfel.