Exorcism pe fundal woolf-ian (dintr-o pagină de jurnal)

"Marţea este a mea. După lupte interioare care au adus-o în scenă pe Mahakali, am acceptat: fie ale voastre celelalte zile, fie al vostru un weekend din două, dar, când vine vorba de ziua de Marţi, nu fac rabat, nu fac concesii, nu fac pomeni - şi, în schimb, fac numai şi numai ce vreau eu - şi nici eu nu aş fi bănuit câte lucruri sunt în stare să vreau. Mă pun la adăposturi balsamice tot mai filigrinate de eucalipt, mă fâţâi prin casă în straiele pe care nu le-a văzut decât iubitul meu (şi nici el prea des, după cum îşi dă seama oricine mă cunoaşte), rostesc din vârful buzelor, ca o mare contesă (părinţii mei au avut nişte gânduri sumbre cu mine la naştere, voiau să mă numească, şşt, să nu mai ştie nimeni, "Contesina"...), ordine către curteni invizibili (deşi, e drept, tot eu răspund la chemarea bolului de ceai murdar) şi, atenţie pentru cine mai crede în cinstea mea fără de pată: nu răspund decât la telefoanele care îmi convin. Dar cea mai aşteptată clipă a zilei de Marţi este aşa-zisul "moment Dallaway", când merg la piaţă cu doamna Virginiei în minte şi sunt atentă la meandrele senzorialului meu pofticios ca o gheişă la floarea din tokonoma când îşi aşteaptă stăpânul.
La fel au decurs lucrurile şi astăzi- plecarea spre piaţă, zeci de straturi în mintea mea setată pe feng-shui, până când îmi amintesc că am lăsat beţisorul cu tămâie aprins. Să mă întorc, ar spune oricine, da,să mă întorc ar fi fost cel mai cuminte lucru cu putinţă, singurul rezonabil - mai ştiţi însă ce spuneam despre rezonabil, când vine vorba despre Marţi? Mai mult, oare, nu poate înţelege chiar nimeni că există lucruri care nu pot şi nu trebuie oprite, că un simplu gest atipic unei zile de Marţi ar fi iscat în mine o Hiroshimă până, hăt, marţea următoare? Dar, şi mai ales, că, atâta timp cât nu ţi s-au rezervat doar frici raţionale, nu ai ce face, decât să lupţi cu armele lor, i-raţionale, şi că astăzi, dacă m-aş fi întors, m-ar fi aşteptat exact ce m-a aşteptat şi până acum, chiar dacă de data asta era vorba despre altceva, dar, de fapt, tot despre asta era vorba?
Aşa că am făcut orice ar fi făcut orice om care preferă nebunia fricii, care este, zic eu după multă experienţă în domeniu, una dintre nebuniile cele mai mari: am dat curs straturilor de planuri de Marţi aşezate în mintea mea: mi-am ales cu mare grijă ţărăncuţa de la care să cumpăr florile (trebuie să aibă întotdeauna nevoie de bani neostentaivă, să nu aibă aer viclean şi, dacă se poate, să se apropie cât mai mult de reprezentarea mea mentală despre Sfânta Vineri-sau Marţi, dacă vreţi), am comparat între ele ofertele de conopidă, m-am târguit cămătăreşte pentru fagurii de miere şi nu m-am uitat la ceas nici când am dezvoltat subiectul murăturilor, cu o cunoştinţă, între tarabe. În tot acest timp, cum îşi poate imagina lesne oricine, beţişorul ardea, şi tot ardea. Ceea ce nu îmi face plăcere să mărturisesc, dar nu am ce face, că pactul cu sinceritatea a fost scris de mult, de ursitoare, e că a existat totuşi o notă forţată în toate astea - ralanti-ul morbid cu care mi-am desfăşurat ritualul Marţei avea ceva artificial, când am mai stat eu să vorbesc minute în şir despre murături?...Şi, oricât de a naibii voiam eu să fiu, am fost tot timpul conştientă că acest ralanti nu făcea decât să sublinieze antiteza cu tahicardiile mele tainice, la gandul negândit, dar foarte prezent, că voi găsi casa în flăcări şi voi mânca fagurii şi conopida în boxa blocului, unde aveam să îmi sfârşesc zilele de acum înainte. Numai că, şi aici iar apelez la oameni care au mai trecut prin aşa ceva, sau cel puţin se mândresc cu mări de empatie, eu ştiam, şi ştiu şi acum, un fir de aţă mai înţelepţită, că frica cea mare ar fi fost să cedez ispitei de a mă întoarce, şi că abia acolo mă aştepta înfrângerea cea mare, iar tahicardiile şi raţiunea nu erau decât momeli; asta, repet, când nu ţi s-au dat doar chestii raţionale, dar nu ştiu de ce tot aduc vorba de asta, când nu te gândeşti neapărat la raţiune, dacă mă cunoşti cât de cât.
Ultima secvenţă, şi nu mai obosesc pe nimeni. Veneam eu agale, păstrând înţelegerea cu ceea ce se cheamă "a forţa nota" (căreia i se mai spune adesea şi"soartă"), străbătându-mă ca un foşnet de eşarfă ideea că o să văd, dacă e să fie, flăcările înainte să intru în casă, de la fereastră; dar, fiindcă un foşnet e un foşnet şi, în ciuda a ceea ce zic poeţii, până la urmă mai vrei şi altceva, m-am gândit eu: băi, până atunci, ia să mă uit eu la soarele ăsta, că şi el arde, şi durează şi mai mult, şi parcă ceva m-a oprit să mă uit la el azi ca lumea. Şi ceea ce pot spune cu siguranţă despre soarele de noiembrie după ziua de azi, iar mie, una, îmi ajunge, este că cel puţin o calitate indubitabilă are: intră în tot. Jur, măcar de minţit ştiţi că nu mint: intră în flori, intră printre degete, printre bucheţelele conopidei, printre circumvoluţiunile creierului, te poartă atât de lin, te duce spre o casă contemporană cu Dalloway, spre o casă cu contese învestite astfel prin naştere, spre o casă unde nu există distrugere, pentru că, inima mea mică: nu poate fi distrus ceea ce nu a fost construit nicicând, acuma simţi tu ce tot citeşti de mii de ori în cărţile cu înţelepţi şi lucruri imposibile.
Şi, când povestesc toate astea, în faţa laptopului - nears, doar puţin prăfuit de la lenea mea "princiară"-, adast sub aroma beţişorului - el e ars, ars până la capăt, lăsându-şi în urmă esenţa evanescentă, care îţi face poftă să adaugi şi alte nuanţe la ideea perfecţiunii. Şi promit, ca un copil cuminte ce, în fond, sunt, că n-am să mai fac niciodată, că o dată e de ajuns şi că am impresia că mi-am învăţat una dintre lecţii: Marţea există cu adevărat doar când mergi până la capăt, chiar dacă asta seamănă, de multe ori, cu o întoarcere din drum."


...