El era cel cu care vorbeam despre oleandru,
despre cum mă gândesc zilnic la Bijuteria de Jad
(zicea să stau liniştită, că umbra nu trece nicicând în infuzie)
mă asculta şi îmi aducea aminte mereu de umbrelă,
îmi împacheta fructele în hârtia aceea,
ştia că nu puteam să-i rezist.
Tăcea imediat în faţa vreunui gest timpuriu,
mă pusese pe gânduri, aştepta să-mi revin
- şi acelea erau clipele când voiam eu să rămân singură,
mă tot uitam la haina care-i plăcea,
o lăsa atârnată în hol.
Într-o zi însă am stat neclintită
- ploua aşa încât să nu se mai poată opri,
a venit, m-a îmbrăţişat fericit
(nu-l văzusem plângând niciodată)
şi apoi a plecat uşurel, pardesiul deja îi intrase în noapte.
