Câteodată, când e iarnă şi dimineaţă
pe strada pustie apare un om
care merge cu pas rar, aproape topit
şi se opreşte să ia zăpadă-ntre degete,
şi parcă-i totdeauna uimit că ele se colorează cu roşu,
se mai uită o dată, şi surâde apoi, de parcă ar asculta
cu acel surâs cu care căutăm păsările când cântă.
Apoi,un unghi drept mă face să-l mai zăresc doar o clipă,
iar atunci văd că nu şi-a pus nici mănuşi, nici fular.
e minunata si asta, fiecare imagine
RăspundețiȘtergerepe mine m-a rapus:
şi surâde apoi, de parcă ar asculta
cu acel surâs cu care căutăm păsările când cântă.
asa este, nu m-as fi gandit niciodata ca avem acel suras cu care cautam pasarile cand canta, dar de indata ce am citit am stiut ca asa este, ca si cum s-ar fi dezvelit un val deasupra unei realitati bine stiute, dar care brusc pare alta, cu toate ca a ramas cea veche, atat de familiara...
si aceasta uimire, nu este ea totul?
:) totul a inceput de la papadie,stii,si de la caietul albastru-aceste poezii sunt randurile pe care le-am scris in el,schimbate,scurtate si versificate,este uimitor ce putere are asupra mea:)
RăspundețiȘtergereacest om era de dimineata pe o alee,langa bloc,singur, si nu se vedea nimic altceva,se auzeau doar lopeti care indepartau zapada, insa toate sunetele parca veneau doar din alb,iar el inspecta asa curios foecare lucru, eu am ramas cu ochii dupa el si cand s-a indepartat, apoi nu am mai vazut nimic, stiam doar ca trebuie sa fie descris (nu am reusit sa scriu despre tot ce facea el,si nici cate zeci de ganduri mi-au venit),iar atunci am auzit, absolut incredibil,o pasare, si m-am gandit ca despre ea, daca am putea sa vedem aceste fiinte,mai ales iarna, ar fi inca si mai multe de presupus...