Știam că drumurile prea lungi o obosesc în ultima vreme,
așa că am rugat-o să facem doar câțiva pași, în jurul podului
- acolo se vedea gheața limpede, luminoasă ca un condur de argint.
Ea m-a strâns cu putere de braț, povestindu-mi din nou
despre iarna în care mă găsise adormită-n zăpadă
și cum i-am vorbit, apoi, zile-ntregi despre peșteri.
ce frumooooos
RăspundețiȘtergereeste pentru noi, nu? :-) liniştea, adormirea, peşterile odihnitoare şi claritatea gheţii, atât de luminoasă...
:)evident:)
RăspundețiȘtergeremi-au ramas de nesters in mine niste cuvinte:sa imi ingrop fata in zapada si sa uit de tot.si eu ma gandisem cam la fel in serile astea,dar la mine era vorba de pamant-taur cu ascendent in fecioara nici ca se putea altfel:)e adevarat ca pusesem niste roua in iarba care acoperea acea tarana,dar pamantul tot pamant...:)
da,acea pestera,toate pesterile,platon,saramago,eliade,care zicea ca tot ce l-a facut sa continue este credinta ca la capatul drumului il asteapta o pestera,parca in marakesh,nu mai stiu:)si podul este de la tine,daca tot nu am fost in stare sa scriu mai frumos la orhidee,am zis ca macar intr-un vers sa pun toata respiratia mea de atunci.
pentru linistea noastra,da.
Superbe: ferestrele luminate si rafalele vantului.
RăspundețiȘtergere:) ma bucur,Anonim,ca iti plac ferestrele si rafalele,acele cercuri si bumeranguri de suflari si lumina unduindu-se in geometria unei nopti de iarna.
RăspundețiȘtergeremultumesc:)