Anei, pentru care cuvintele sunt poduri
Mă distra cum se fâstâcea-mbujorată
ori de câte ori o-ntreba careva de adresă
- trebuia să-nchidă, pentru un timp, ochii
- soarele sau câte-un val îi mutau din când în când casa
- unde mai pui că sigur n-a putut şti nicicând
dacă stă pe un râu sau, pur şi simplu, pe-un lac.
Dar, cu toate giumbuşlucurile, n-a fost seară
în care să nu le-ajungă peştii la cină
- omul în alb o ochea de departe
şi-apoi povesteau, însufleţiţi, lângă pod.
că peştii le ajungeau la cină mereu e o sugestie biblică, m-am tot întrebat :-)
RăspundețiȘtergereversul ăsta este minunat
soarele sau câte-un val îi mutau din când în când casa
da,pestii sunt de multe ori,pentru mine,o sugestie biblica,nu ca as fi un fan al ei,dar stii cat ii iubesc,ei ajung intotdeauna,la cina sau cum vrei:)
RăspundețiȘtergeresi ma induioseaza atat faptul ca tu gasesti mereu cate un vers care sa salveze o poezie,si toate celelalte apar,chiar daca nu au intensitate,ca fiind cea mai potrivita montura pentru ceea ce ar trebui sa fie perla din mijloc.
si iarasi da,o stralucire puternica sau valurile,niciodata intamplatoare,care te duc in locuri carora simti ca le apartii