Ziua de vânt (dintr-o pagină de jurnal)

"A fost una dintre zilele cu vânt, vântul ăla puternic care parcă îţi ia tot, nu rămâne niciun gest, niciun gând, niciun plan, nimic, te uiţi pierdut la rufele care se zbat, ţinute strâns, pe sârmă - şi ştii că azi nu o să faci nimic.
Numai că mai era şi cerul, cerul "înşelător" de primăvară, le fel, de nefixat, şi, ca în toate zilele în care am tremurător sentimentul ăsta, am ieşit să fac fotografii - magnolii sau meandre de nori, orice, voiam să am, totuşi, ceva pentru alte zile, din ziua de vânt (nu degeaba reclamă zodiacele că pe Tauri îi defineşte "a avea", tristă deşertăciune).
L-am întâlnit pe bătrânel printre blocuri, eu, cu ochii după nori, m-a zărit el, dacă n-ar fi fost felul acela autentic, de poem fără cusur, în care mi-a vorbit, l-aş fi ocolit, aş fi lăsat să se piardă picătura cu octogenarul rătăcit, ca şi mine, prin vânt.
Şi mă ştiu prea bine, n-a fost ceva obişnuit, obişnuit pentru cum am devenit eu. Viaţa - şi altceva, de peste, zic eu - a făcut din mine ceva ce nu credeam că o să fiu nicicând - un om care poate pleca fără remuşcări, un om care preferă să pară absurd, ursuz, capricios, rece uneori, decât să piardă un timp în care să caşte ochii în gol, să adoarmă cu pisoiul torcând sau să înregistreze matematic trecerea cerului de la un roz strident către un violaceu fără pretenţii. Aşa că, oricât fără de cusur ar fi frumuseţea gestului, de obicei nu mai stau să ascult bătrânei în stradă, şoptind către nimeni poveşti apuse, chiar dacă mă gândesc mult la asta la mine acasă; am doar o datorie faţă de mine, pe care mă străduiesc să o împlinesc, atâta tot ("datoria", altă obsesie zadarnică de Taur, uh).
Şi totuşi, în pofida astrologiei care se pare că mă obseda, printre altele, astăzi, felul lui, nobil şi direct, în care s-a interesat de "subiectul" fotografiilor mele, m-a smuls din astral şi din eolian, aducându-mă pe pământ, unde, cu el, a fost ...aşa.
Ne povesteam, fără metafore, patetic sau diferenţe între noi, cine suntem, aşa, acum, cine am fost de obicei, în tot ce poţi povesti cuiva în cuvinte şi e esenţial. Viaţa lui, un fel de coroană, o pusese, în singurătate şi boală, pe o noptieră, se uita în fiecare zi la ea, zăbovea mai mult într-unul din unghiuri - dar nu, nicio îndoială, dacă făcuse bine sau nu,el sau ceilalţi, dacă ar fi putut fi mai bogată. Doar un pospai de durere, însă din prezent - lucruri obişnuite, singurătatea dintr-o casă prea mare, unde nu respiră alături decât o căţea, plus faptul că merge cu o cârjă. Dar toate aveau compensaţii, căţeaua se întoarce mereu, chiar dacă pleacă des, iar pensia e mai mult decât are nevoie, cam cât trei-patru salarii de - ale mele, îmi spune cu drag, după ce îi trezise compasiunea profesia mea, decăzută într-o eră a laptopurilor. Mai sunt, ce-i drept, lucruri care i se întâmplă şi nu le înţelege până la capăt, dar admite, prin gesturi şi interjecţii sfioase, că nu-i vina cuiva. Trebuia, bunăoară, să facă o operaţie care să-i vindece genunchii, dar fata lui, care stă acum într-un oraş mare şi este licenţiată în Filosofie, s-a temut că îi va fi mai rău şi el o să-i cadă pe cap, se întâmplă des, iar cu băiatul celălalt nu mai vorbeşte, fiindcă ţipă prea tare la el; soţia, da, de opt ani...Ştie însă totul despre copii, despre copiii copiilor, amănunte care îi aduc oricând acolo, cu el, ştie că au avut mereu probleme şi că au şi ei dreptate "să fie acum aşa".
Mi se zbate inima când îi zâmbesc, am grijă să fiu discretă, altfel ar tăcea, iar eu aş vrea să-l opresc acolo, cu mine, în stradă, aş vrea să opresc clipa asta a noastră - numai că, la fel, vântul bate, îţi face orice dorinţă mică, absurdă, nu contează că-ţi doreşti pentru toţi oamenii tinereţe fără bătrâneţe sau doar să-i ducă cineva bătrânelului supă, măcar duminica.
Pe el îl dor picioarele, pe mine mă sâcâie ceva între coaste, dar nu ne hotărâm să ne despărţim, e ca în nuvela aia a lui Buzzati, în care el şi ea stau lângă o prăpastie, vântul le taie frazele, tot ce-şi spun e important-şi-nu-e, apoi le ia toate cuvintele, ducându-le unde nimeni nu ştie.
Şi, oricât ne-am gudurat noi în jurul lui Faust, s-a întâmplat, până la urmă, ca în Buzzati, deşi niciunul, ca şi acolo, nu-şi dorea să îl lase pe celălalt lângă prăpastie, cu frazele neterminate şi inutile.
Cred că de asta am vrut să scriu azi aici, încercare neroadă în vânt - e drept că nu am văzut mori, dar vântul era pus în mişcare în funcţie de ceva, şi mi-am dat seama că bătrânelul se va mişca sprinţar, cu genunchii sănătoşi, în închipuirile viitoarelor mele duminici, când o să-i duc supă.
Au revoir, mon vieux!"

...