Aduceam acasă zâmbete şi mâncare
- eram fascinaţi de câte chilipiruri făceam -,
aveam un jurnal pentru descoperiri
şi o nomenclatură stufoasă despre tandreţe.
Eu mereu am fost grafomană
şi ţineam morţiş să însemnăm tot
- nu ştii de unde sare folosul -,
ţie îţi plăcea mai mult să dictezi,
spuneai că, aşa cum se ştie,
singură autentică-i viaţa
şi, la fel, nu există reţete.
Între timp, am început să mă îndoiesc
- ba de una, ba de alta,
prietenii ne vizitează des
şi ne cer cu încântare reţetele,
în timp ce noi surâdem, neştiutori.
...
tampopo!
RăspundețiȘtergereah, ce m-a uns pe suflet această postare, cu ce gastronomic parcă deliciu am savurat fiecare vers - şi a doua fotografie este superbă, ar fi trebuit să fie singură aici, este chintesenţa! deşi şi prima e frumoasă, dar nu ajunge la epurarea aceea completă din a doua.
o mare recunoastere,daca gandul ti-a mers spre tampopo:)mai mult,nici ca se putea visa...
RăspundețiȘtergeresi si poezia?da?acele retete nescrise,nestiute?...
fotografia din mijloc este si preferata mea,insa cred ca es este mai frumoasa,mai graitoare doar langa cealalta,dupa ce se epureaza,cum ai spus tu;am ramas impresionata in seara aceea,cand universul se aranja atat de frumos,minimalist,iar eu doar am apasat pe un buton.
si iti multumesc,ca de fiecare data.daca nu ar fi cuvintele tale,ale celor care se bucura sub sprancene,nu cred ca ar fi ceva care sa ma faca sa continui.