În noaptea asta,
ploaia venea ca un om
-cu paşi potoliţi şi auziţi
-trebuia doar să ridici sprânceana.
Prima dată n-am crezut că e ea,
-până acum, semăna cu un fenomen atmosferic-
dar de când ne-am tras puţin de şireturi,
vorbind despre câtă apă soarbe zilnic o margaretă,
n-a mai fost chip să ne despărţim.
Poate că i-o fi greu şi pământului ăstuia
să ne care pe toţi, ne gândeam
-şi am lăsat margareta să se hotărască.
...
îmi place mult prima imagine, dar petalele ar fi trebuit sa fie clare, în focus. şi o să pun întrebări prosteşti, cum îmi este felul, dar nu sunt petale de trandafir, voiam o margaretă.
RăspundețiȘtergereiar de la poezie m-a cucerit începutul, da, este minunat. ultima strofă nu aşa de mult, cu pământul căruia îi e greu, deşi ultimul vers o salvează :-)
:)da,draga mea,,si eu voiam o margareta:)mi-a ramas atat de proaspata din copilarie aceasta putere a lor,de a-ti hotari destinul,atat de frumoasa mi se pare,ma port atent cu margaretele,inca sunt atat de vii in mine deciziile lor,sa fii sau nu iubit,sa fii sau nu acolo.iar aceasta floricica timida este un lotus in deriva dupa ploaie,pe care nu am vrut sa il"irosesc",numai ca nu am focusat bine sau am miscat mainile astea tremuratoare,nu stiu.iar pamantului astuia-am spus bine,astuia-ii este greu uneori.ma obsedeaza o sintagma din d.h.lawrence-"cu inima grea ca pamantul mustind de apa",ma obsedeaza acest a musti-atat de plin si de greu,si totusi,cu must in radacina cuvantului,cum este mereu sangele si cele patru elemente pe care el le tine acolo,il el...frumoase si obositoare,iar el priveste in sus,cum cad stropii,in el
RăspundețiȘtergere