În casa aceea stăteam
când nu ne gândeam că e o poveste
şi ne strângeam atât de firesc împreună
- eram toţi.
Pe-atunci puteam vorbi sigur despre orice
- ştiam foarte clar ce înseamnă vacanţă,
ordinea operaţiilor, ce-a vrut să spună poetul;
pe-atunci, toate fetiţele erau roşii, băieţeii - albaştri
şi, clar, cel mai frumos erai când erai alb ca zăpada.
Şi-atunci, la fel ca şi-acum,
ştiam că-i totuna a uita cu a-ţi aminti
- numai că acum e mai greu.
...
să fie aceasta cea mai frumoasă poezie despre "acea casă", şi toată copilăria noastră din ea?
RăspundețiȘtergerecred ca fetiţele erau roz, totuşi, ar corecta Kiki :-)
sa fie aceasta cea mai frumoasa poezie-nu as indrazni sa sper,insa,cu siguranta,cel putin pentru mine,in acea casa se gaseau cele mai frumoase poezii,in comparatie cu care,oricare ar fi intentiile mele de acum,orice vers este decolorat,iti trebuie,probabil,lipsa dorintei oricarei actiuni pentru a trai permanent in rosul si albastrul acela.
RăspundețiȘtergereiar Kiki are dreptate,lumea lui Barbie cere imeptuos rozul,astept poeziile ei despre aceasta nuanta,mereu cu ochii induiosati la Rozul ei.