De când am văzut palmierii,
mă tot căznesc să plâng
-şi nu mai pot.
Mi se umezesc uneori ochii
când mângâi sinucigaşii - e drept,
dar nici măcar două lacrimi
nu mi s-au mai întâlnit de mult sub bărbie.
Şi chem plânsul, şi-l chem,
chiar când văd că, sub lună,
prunii din curte parcă-s palmieri.
Dar nu vine, şi nu vine
-sângele s-a scurs în craterele lunii.
...
sub influenţa stelelor, apa cristalizează, praful se coagulează, norii se întrepătrund formând iar şi iar unicitatea, bunătatea, curăţenia.
RăspundețiȘtergerelacrimi de praf peste iarba amintirilor din viitor.
ce frumos,Flipi,"iarba amintirilor din viitor"-atat de proaspata imaginea,ca si lacrimile,peste care vine ceva neasteptat,precum praful,nu te astepti deloc la el aici-si totusi,cat firesc,dupa ce te gandesti putin...da,acest praf creeaza mirajele atat de puternice ,atat deravasitoare,incat incercam sa scriem poezii:)
RăspundețiȘtergeresunt nedumerită aici, mă gândesc că pastelul este un titu ironic, nu? sau doar pentru fotografie, da, aşa îl pot vedea. însă poezia este atât de violent expresionistă, atingând paroxismul în ultimul vers, văd stridenţe şi aud ţipete, totul se amestecă în culori vii, care strivesc, aşa cum striveşte şuvoiul de sânge toată suflarea lumii (şi a lunii)...
RăspundețiȘtergere:)da,draga mea,este un titlu ironic,cred ca tu ai fi stiut asta si daca nu puneam acea fotografie,poate este acel postmodernism- inconstient-pe care tu l-ai identificat atat de bine,care nu vine dintr-o intentie calculata,nu vreau,programatic,sa re-formulez miturile,ci sa spun si varianta mea-de fapt,e cam acelasi lucru,nu?:)
RăspundețiȘtergereiar poezia,daca intr-adevar a reusit sa"tipe",ma bucura,pentru ca atunci,in noaptea cu margarete,prunii erau,sub luna,cu adevarat palmieri,dar cumva manjiti cu un sange infocat-si m-am gandit la putreziciunea oricarui fruct si cum,de fapt,asta nu ne mai atinge si nu ne mai doare,doar ca mai este ceva larma in jur.
ce frumos imi vezi poeziile,cu ochiul tau focalizator:)
ne este dor -
RăspundețiȘtergere