Mi se părea că acolo toţi voiau să stea cât mai mult
- respirau, oricum, rar, parcă era în Seurat;
puteai să spargi farfurii sau să spui rugăciuni
- oricum nu tresărea nimeni, nu avea niciun rost.
Uneori mi se părea că-i văd alergând cu mingi uşurele,
săream să le prind, pân' ajungeam în câte-un colţ îmbâcsit,
îmi amorţeau tâmplele, cârceii-mi tăiau gleznele
- aşa e, nu te poţi pune, în joc se spune că viteza-i a gândului.
Punct lângă punct parc-ar avea înţeles
- între timp însă, m-am aşezat, mă tot uit
ar trebui să ridic fileul, să culeg mingile
- dar e atât de frumos, că parc-aş fi singur...
oh, ce frumusete aici.
RăspundețiȘtergere'- dar e atât de frumos, că parc-aş fi singur...' am citit de atatea ori versul acesta, rotund, ca linistea.
m-am gandit si eu,e oarecum straniu ca ajungem,repetitiv,uneori inconstient,la aceasta simbolistica a cercului,ca asociem linistea cu acea egalitate pe care o presupune asezarea fata de un punct fix.asta as fi vrut sa arat in versurile mele:un amurg in parc,amintind de seurat,cu jocuri asezate,doar,peste o pajiste imobila,verde,un om sezand linistit,ajungand sa se indoiasca pana si de substanta verdelui...
RăspundețiȘtergerema bucur ca ti-a placut,ma gandeam ca fotografia te va opri acolo,in ea,un timp:)