Îmi aduc aminte că ne căutam trupurile
-al meu era liniştit şi rece,
-al tău tresărea des şi fierbinte.
Zâmbeam în somn, zâmbeai în vis
-parcă ştiu că luna se înflăcărase de la dogoare.
Numai că dimineaţa ne trezeam tot mai obosiţi
-somnul nu îngăduie zâmbete -mi spuneai.
Acum dormim bine, cu draperia trasă
şi ziua împletim cuşti pentru iepurii de pe lună.
...
oh, ce frumos!!!
RăspundețiȘtergeredar îţi vine să crezi că tocmai am văzut această imagine, a doua, însă cu lună albă, într-un film, la câteva minute după ce mi-ai arătat-o tu? ce minune este asta, stau şi mă întreb, şi surâd, pentru că ştiu...
dar nu e tot la fel de interesant si fals-misterios faptul ca si eu am scris despre draperie cand si tu ai postat...stii?:)si luna alba sufla preafierbintele,iar cea inflacarata arde zapaceala,asa ca,oricum am intoarce-o,tot in favoarea noastra...
RăspundețiȘtergeresurad si eu,cu tine
plânsul luminii difuze ascunde în el ştergarele de bumbac ale unor feţe albe. prin ochii lor, lumea devine o ţesătură imaterială de fire luminoase. între ele, contactele unor sincronicităţi pe care sufletul le citeşte constant.
RăspundețiȘtergereşi noaptea e tot lumină.
Flipi,despre aceste,cred,tesaturi de fire luminoase ii scrisesem si eu Roxanei,poate ai vazut:)Acea banda se roteste,stim,constant,uneori o incolacim in vocabula sarpelui,alteori renuntam la orice forma si dihotomie.Si totusi,dragostea mea mare pentru cuvinte-nu ma pot lasa necucerita de "stergarele de bumbac",cat de frumos vezi tu lucrurile,cu motivele lor filigrinate intrepatrunse
RăspundețiȘtergere