Luxură

Seara peste grădina de trandafiri se lăsa aburul
- şi uneori era tot acolo când adormea
( gesturile lui fuseseră întotdeauna răzleţe
nu ştia niciodată să aleagă o pălărie ).

Soarele-i mângâiase deja picioarele subţiri şi claviculele
în umbră
avea pe buze un must cafeniu, de smochine.

Dimineaţa s-a aplecat uşor, şi-a ridicat bretelele rochiei verzi
şi-a aşteptat, privindu-se atent în oglindă, măcar un cuvânt.

Lacustră

Anei, pentru care cuvintele sunt poduri

Mă distra cum se fâstâcea-mbujorată
ori de câte ori o-ntreba careva de adresă
- trebuia să-nchidă, pentru un timp, ochii
- soarele sau câte-un val îi mutau din când în când casa
- unde mai pui că sigur n-a putut şti nicicând
dacă stă pe un râu sau, pur şi simplu, pe-un lac.

Dar, cu toate giumbuşlucurile, n-a fost seară
în care să nu le-ajungă peştii la cină
- omul în alb o ochea de departe
şi-apoi povesteau, însufleţiţi, lângă pod.

Ritmuri

Vara aveam în mod sigur margarete sălbatice
- puteam să jur că nu va-ntârzia să-mi aducă -
îi pregăteam, între timp, calinerii vegetale
şi ne miram împreună de ce putea să fie părul ei blond
sub razele acelea toride.

Purta chiar şi-atunci uniformele-nchise
(mult mai târziu am văzut ce transparent îi era gâtul
şi cum i se furişa respiraţia pe lângă revere),
iar dacă plângea, lacrimile i se uscau repede
- zicea că vara are zilele lungi, poţi să faci multe.

Ştiam amândouă că a venit toamna
când nu mai ascultam Debussy...

Ţesătoarele (schimbul de noapte)

Necazul cel mare cu ploile acelea
era că nu li se mai auzeau, pe asfalt, tocurile,
- iar ele îşi promiseseră solemn într-o noapte de vară
să lupte până la ultima suflare pentru cochetărie.

Şi atunci, un gând straniu le urmărea
- era ca şi când ploaia ar fi ţesut de capul ei, singură
- doar lăsaseră în urmă războaiele, abia aşteptau să ajungă acasă.

Singura şansă era să adoarmă repede, repede
- acum, cât ferestrele sunt încă întunecate
şi gleznele - gata pentru un şir lung de cadriluri.

Macii Olympiei

Erau acele dimineţi când nu suna ceasul
stropii cădeau, ciocolata o ronţăia pe-ndelete,
îndepărta uşor draperia, ca atunci când culegea maci
şi o distrau saboţii primiţi, erau moi,
gândul o ducea la o gaică slăbită.

În astfel de dimineţi mă chema, eu ştiam,
nu putea uita chipul meu măsliniu,
unghiile mi le făceam cu lac negru
- păstra şi zaţul, savura şi cafeaua
- când puneam zahăr brun, îi spuneam tot ce aştepta să audă.

Infuzii

El era cel cu care vorbeam despre oleandru,
despre cum mă gândesc zilnic la Bijuteria de Jad
(zicea să stau liniştită, că umbra nu trece nicicând în infuzie)
mă asculta şi îmi aducea aminte mereu de umbrelă,
îmi împacheta fructele în hârtia aceea,
ştia că nu puteam să-i rezist.

Tăcea imediat în faţa vreunui gest timpuriu,
mă pusese pe gânduri, aştepta să-mi revin
- şi acelea erau clipele când voiam eu să rămân singură,
mă tot uitam la haina care-i plăcea,
o lăsa atârnată în hol.

Într-o zi însă am stat neclintită
- ploua aşa încât să nu se mai poată opri,
a venit, m-a îmbrăţişat fericit
(nu-l văzusem plângând niciodată)
şi apoi a plecat uşurel, pardesiul deja îi intrase în noapte.

Ultimii irişi

Pentru E., care mă învaţă atâtea despre fragilitate şi opusul ei

Era atât de micuţă şi îi plăcea atât  movul,
încât dacă te uitai prea mult la nişte flori
te apuca neîncrederea, ziceai că a fost o părere
- de la asta te putea salva doar căderea petalelor.

Era, de altfel, şi foarte uşor de purtat,
atâta discreţie, râdea doar când tu erai fericit
şi te distra cu abacul ei pentru gânduri şi logică
- iar faptul că se născuse cât să prindă la ţanc ultimii irişi
îl înmulţea întruna cu plus infinit.

Tot ce făcea fata asta
era ca atunci când îndrepţi cu migală o cută
ca să poţi ieşi apoi fără griji.