Erau acele dimineţi când nu suna ceasul
stropii cădeau, ciocolata o ronţăia pe-ndelete,
îndepărta uşor draperia, ca atunci când culegea maci
şi o distrau saboţii primiţi, erau moi,
gândul o ducea la o gaică slăbită.
În astfel de dimineţi mă chema, eu ştiam,
nu putea uita chipul meu măsliniu,
unghiile mi le făceam cu lac negru
- păstra şi zaţul, savura şi cafeaua
- când puneam zahăr brun, îi spuneam tot ce aştepta să audă.
