Iernile (III)

Ierni la rând avusesem aceeași dorință:
ca, fie și pentru o singură clipă,
mâinile mele să devină niște ace scânteietoare
în acel drum cu trunchiuri de zadă
pe care ea pleca de la mine doar noaptea,
pierzându-se atât de repede-n întuneric,
încât rămâneam fără glas.

Astăzi m-am trezit, aveam dorul acela
- îmi lăsase ceva la fereastră, probabil călcase ușor:
- o oglinjoară cât palma, cu ramele de lemn argintat.

Nopţile

Era o fată despre care se spunea că s-a născut sub zodia strălucirii
- razele primiseră permisiunea să o trezească devreme,
când nu ştiai ce să-i spui te pomeneai înşirând şotii
şi umblai mult până să-i găseşti un dar
care să pară, cât de cât, o oglindă aşezată sub cerul de iulie.

De aceea nu mică le-a fost mirarea
când au descoperit la ce ore adormea ea.

Luxură

Seara peste grădina de trandafiri se lăsa aburul
- şi uneori era tot acolo când adormea
( gesturile lui fuseseră întotdeauna răzleţe
nu ştia niciodată să aleagă o pălărie ).

Soarele-i mângâiase deja picioarele subţiri şi claviculele
în umbră
avea pe buze un must cafeniu, de smochine.

Dimineaţa s-a aplecat uşor, şi-a ridicat bretelele rochiei verzi
şi-a aşteptat, privindu-se atent în oglindă, măcar un cuvânt.