Necazul cel mare cu ploile acelea
era că nu li se mai auzeau, pe asfalt, tocurile,
- iar ele îşi promiseseră solemn într-o noapte de vară
să lupte până la ultima suflare pentru cochetărie.
Şi atunci, un gând straniu le urmărea
- era ca şi când ploaia ar fi ţesut de capul ei, singură
- doar lăsaseră în urmă războaiele, abia aşteptau să ajungă acasă.
Singura şansă era să adoarmă repede, repede
- acum, cât ferestrele sunt încă întunecate
şi gleznele - gata pentru un şir lung de cadriluri.
