" Am vorbit azi, după mult timp, cu V. Din nou, aceeaşi tăcere înainte să ne despărţim, o tăcere de primă mână - asta nu mi se mai întâmplă decât atunci când ninge în fiecare an prima dată şi mă aşez la fereastră.
Îmi place s-o chem pe la mine, să măresc temperatura la termostat, să pregătesc ceainicul cu mişcări răbdătoare şi să scot din dulap ciocolata cea mai fină, şi cea mai amară, care îi place ei. O aştept, vorbim mult, sorbim boluri nenumărate, până când plantele de ceai se golesc de toate poveştile şi lumina moare, în staniolul răvăşit. Atunci, ca la o chemare, ne îndreptăm spre hol, nimic nu mai poate sparge tăcerea, eu îi ţin întotdeauna paltonul, într-un fel de îmbrăţişare nespusă,la fel cum nici ea nu mi-a spus niciodată cât de mult îi lipseşte gestul ăsta, deşi eu ştiu.
Şi astăzi o ascultam vorbind, cuvintele ei, albite de ger, riguroase, fără nimic irosit, te întrebi dacă le mai spune, aşa, şi altcuiva, aş fi luat-o cu mine şi aş fi rămas cu ochii închişi, cum fac iarna, cu hainele luate de-afară, nu m-aş mai fi despărţit.
Dar, în timp ce scriu, simt şi gândesc pe fundalul ăsta de alb sâcâitor, îmi dau clar seama că asociaţiile pe care le fac în legătură cu V. nu sunt spontane şi au la bază şi ceva livresc. Nu uit nicio clipă că e îndrăgostită de poemele lui Ivănescu, că îşi prelucrează toate fotografiile alb-negru, că şi-a transformat casa într-un zigurat impecabil, dungat de un furnir de abanos ce te face să fii singur, undeva într-o câmpie înzăpezită, cu arbori rari. Şi tac în faţa lui V. cum tac în faţa ninsorii, ştiu că orice cuvânt al meu s-ar auzi mai tare, un gest necontrolat ar răni copacii - şi nu ar mai fi iarnă nicicând. Iar pentru asta, cred acum, nu există decât două soluţii: să scriu ca Ivănescu sau să înceapă iarăşi să ningă şi noi să ne aşezăm la fereastră. "
...
