Ţesătoarele (schimbul de noapte)

Necazul cel mare cu ploile acelea
era că nu li se mai auzeau, pe asfalt, tocurile,
- iar ele îşi promiseseră solemn într-o noapte de vară
să lupte până la ultima suflare pentru cochetărie.

Şi atunci, un gând straniu le urmărea
- era ca şi când ploaia ar fi ţesut de capul ei, singură
- doar lăsaseră în urmă războaiele, abia aşteptau să ajungă acasă.

Singura şansă era să adoarmă repede, repede
- acum, cât ferestrele sunt încă întunecate
şi gleznele - gata pentru un şir lung de cadriluri.

Macii Olympiei

Erau acele dimineţi când nu suna ceasul
stropii cădeau, ciocolata o ronţăia pe-ndelete,
îndepărta uşor draperia, ca atunci când culegea maci
şi o distrau saboţii primiţi, erau moi,
gândul o ducea la o gaică slăbită.

În astfel de dimineţi mă chema, eu ştiam,
nu putea uita chipul meu măsliniu,
unghiile mi le făceam cu lac negru
- păstra şi zaţul, savura şi cafeaua
- când puneam zahăr brun, îi spuneam tot ce aştepta să audă.

Infuzii

El era cel cu care vorbeam despre oleandru,
despre cum mă gândesc zilnic la Bijuteria de Jad
(zicea să stau liniştită, că umbra nu trece nicicând în infuzie)
mă asculta şi îmi aducea aminte mereu de umbrelă,
îmi împacheta fructele în hârtia aceea,
ştia că nu puteam să-i rezist.

Tăcea imediat în faţa vreunui gest timpuriu,
mă pusese pe gânduri, aştepta să-mi revin
- şi acelea erau clipele când voiam eu să rămân singură,
mă tot uitam la haina care-i plăcea,
o lăsa atârnată în hol.

Într-o zi însă am stat neclintită
- ploua aşa încât să nu se mai poată opri,
a venit, m-a îmbrăţişat fericit
(nu-l văzusem plângând niciodată)
şi apoi a plecat uşurel, pardesiul deja îi intrase în noapte.

Ultimii irişi

Pentru E., care mă învaţă atâtea despre fragilitate şi opusul ei

Era atât de micuţă şi îi plăcea atât  movul,
încât dacă te uitai prea mult la nişte flori
te apuca neîncrederea, ziceai că a fost o părere
- de la asta te putea salva doar căderea petalelor.

Era, de altfel, şi foarte uşor de purtat,
atâta discreţie, râdea doar când tu erai fericit
şi te distra cu abacul ei pentru gânduri şi logică
- iar faptul că se născuse cât să prindă la ţanc ultimii irişi
îl înmulţea întruna cu plus infinit.

Tot ce făcea fata asta
era ca atunci când îndrepţi cu migală o cută
ca să poţi ieşi apoi fără griji.

Rotunjimi

Chrissei, căreia îi plac cercurile :)

În jurul ei era mereu o rotire
şi îşi procura pălării largi, circulare,
sprijinite, parcă, de perlele din urechi;
ceasuri concentrice numărau, aveam impresia,
miile de buline din guler, şi nasturii,
iar când i-am spus că ochii nu-i sunt deloc alungiţi
mi s-a părut că avea râsul atotştiutor.

Trebuia, aşadar, să stai drept ca un domn la tango,
să ai, ca şi el, un piept lat şi puternic
pentru a-mbrăţişa toate aceste circuite sprinţare
şi, pentru ca, la fel ca în dans,
pasul ei albastru să devină un vrej
- rodul lui va fi, domnul meu, o boabă rotundă
- ceva îmi spune că transparentă.

19 mai

autor: Liviu Clisu


ea spune că mă iubeşte
dar ea nu ştie că s-a îndrăgostit de lumea asta
care îi dă cireşe, căpşune
şi ploi ca să poată dansa ea singură

pentru ea, un poet a scris un singur vers
a plâns de bucurie şi nu a mai scris apoi niciodată

şi nici lumina nu se aprinde în cinematograf
când finalurile sunt mai triste ( nu-i place asta )

ea spune că te iubeşte, băiete, ia seama
când ai zis o chestie, te aşezi lângă ea
aşa face ea, se lasă în mine ca în iarba înaltă, mă-ntreabă că da?

şi eu zic : aşa

Tenis în parc

Mi se părea că acolo toţi voiau să stea cât mai mult
- respirau, oricum, rar, parcă era în Seurat;
puteai să spargi farfurii sau să spui rugăciuni
- oricum nu tresărea nimeni, nu avea niciun rost.

Uneori mi se părea că-i văd alergând cu mingi uşurele,
săream să le prind, pân' ajungeam în câte-un colţ îmbâcsit,
îmi amorţeau tâmplele, cârceii-mi tăiau gleznele
- aşa e, nu te poţi pune, în joc se spune că viteza-i a gândului.

Punct lângă punct parc-ar avea înţeles
- între timp însă, m-am aşezat, mă tot uit
ar trebui să ridic fileul, să culeg mingile
- dar e atât de frumos, că parc-aş fi singur...