" Ziua de toamnă am petrecut-o la Tismana. Mai vin astfel de zile, zile - rodie, cum le numeam odată, în faţa cărora mă pregătesc ca în faţa unui fagure (tind să cred că ele s-au înmulţit, mai cu seamă, de când am început să fiu atentă la ele, dar asta s-ar putea să fie o invenţie a mea ). Şi de câte ori mă încearcă dorinţa aceea, ca un hotar, de a mă gândi la viaţa mea în ansamblu, le văd stivuite acolo, zilele - rodie, tăcute şi dulci - şi mă bucur că am aceasta, fiindcă pot să întind mâna oricând pentru vreo poamă.
La fel şi aceasta dintre zilele - rodie a fost împinsă - tot de gestul întinderii, braţul meu s-a întins, iar poama era mirosul puloverului meu, un pulover maro, de lână moale şi îmi vine să îi zic şi fierbinte, care păstra în el un fel de amintire a unor frunze bătătorite şi, apoi, ţesute, un pulover cu nişte mâneci lungi, care nu degeaba au fost asemănate cu nişte clopote - fiindcă, mi s-a pprut atunci, într-adevăr, ar fi putut în orice moment să bată rar, printre fumul acela al toamnei, care nu se ştie întotdeauna de unde vine. M-am trezit, aşadar, lucru care, repet,nu e chiar atât de rar pe câte s-ar părea, m-am trezit, spuneam, iubind puloverul până aproape de extaz - fiindcă, chiar dacă nu ai nimic cu tine, ba te poţi şi plăcea uneori, mai mult, tind eu să cred, îţi iubeşti puloverul ca şi când ar fi al celui mai tandru amant, şi care te lasă, într-un maxim abandon amestecat cu generozitate dezinvoltă, să te cuibăreşti acolo, între coastele lui molatice.
În fine, puloverul, ca să zic asa, a fost cepul care a dat drumul la ceea ce ar putea părea în mod grosolan şi inexact o beţie, însă, plecând,cum spuneam, de la pulover, plus faptul că era, fără doar şi poate, cel mai frumos din lume, gutuile pentru compot mi s-au părut cele mai galbene din lume, puii mei - cei mai graţioşi pui din lume, cerul, cu norii lui, e previzibil, cel mai inventiv cer din lume...Şi, ca aliteraţia să fie perfectă, lângă faguri s-a aşezat, atunci, fluierul.
Mama mi-a spus, tot în ziua aceea, povestea despre un bătrân şi fluierul lui - şi mi s-a părut ca o şoaptă, fiindcă este simplă, dulce şi plină de mirare, este o poveste de la o înmormântare.
A murit o vecină, tanti Tia, pe care eu mi-o amintesc doar aşa cum se numeşte: bătrână, bunică, mergând şi respirând greu, o dâră ocru, de neşters din copilăria mea. A murit, deci, şi a rămas nenea Aritel fără ea - şi el e tot ca numele lui, nu inventez, are ceva dintr-un arin subţirel pe un câmp, în bătaia vântului, însemnat acolo însă precis de dâra aceea adâncă; iar acum presupun că numai el poate spune cum e când se uită în jur, ascultând vântul. Şi atunci, la priveghiul pentru tanti Tia, veniseră bătrânii, prietenii lui, să îi dea curaj şi să stea cu el, se gândeau, poate, că îi fac bine şi numai dacă îi vorbeau pe un ton învăţat cu singurătatea. Iar nenea Ion, prietenul cel bun şi curajos, a început să îi povestească lui nenea Aritel despre cînd ..."a murit Măria mea, şi nu mai ştiam de mine. O căutam prin odăi, îmi venea să strig după ea şi parcă mă ardea ceva în capul pieptului. Şi-ntr-o noapte am visat-o, stătea în faţa mea şi parcă mă aştepta să zic ceva. Şi atunci eu am întrebat-o: " Mărie, mai ştii tu că eu, când eram tânăr, cântam la fluier? Te superi tu, Mărie, dacă eu m-apuc să cânt iar? "...Şi Măria nu s-a supaărat, s-a uitat la mine şi a zis: " Nu, Ioane, nu mă supăr, că şi mie îmi plăcea când cântai tu din fluier "...Şi când am văzut că şi Măria îmi dă voie, m-am apucat, Aritele, să cânt iar din fluier, şi cântam în fiecare odaie, mai ales seara cântam, până când mi s-a mai ostoit dorul de Măria - şi cânt şi-acu', când n-am cui vorbi...".
Poate că există întotdeauna o oarecare incongruenţă între fapte, chiar când este vorba despre zilele - rodie, care, prin simplul fapt că ni le amintim, au şi ele asperităţi şi intensităţi diferite ale mirării. Doar că eu întotdeauna povestesc pentru cineva cu mult mai generos decât mine, acela pentru care puloverul este, fără doar şi poate, cel mai moale din lume, gutuile - cele mai arămii, baletul norilor, al puilor sau al nostru - cel mai fără de cusur din lume; pentru cel care cântă la fluier într-un fel care face toamna să semene cu un fagure dulce şi rotund, în care totul e copt. "
