Floarea

Foto: Roxana Ghiță

Prelucrare: Subsprâncene


Septembrie și felul ei de-a se ridica
zărind o dalie pe care să o iubească
erau ca și cum te-ai trezi și-ai privi
la prima oră acoperișurile.

Învăţături

Pentru micul dejun foloseam acele idei
pe care ni le lăsa lângă pervaz soarele;
fiind adesea tot buimăciţi, aşezam ouăle şi ardeiul
pe o farfurie întunecată, aşteptând să-ncepem să povestim
aşa cum noaptea aşteptam să tăcem
când ne mai izbeam de câte un fir de lumină,
lăsat de veioză printre cearşafuri.


Pe la nouă, ştiam deja amândoi
ce haine o să purtăm şi pe cine vom vedea în ziua aceea,
sorbeam grăbiţi ultima-nghiţitură cu cafeină
şi ne spălam pleoapele şi obrajii cu zaţul,
ca să avem un ten luminos.

Alchimic

Fuseseră dimineţi în care o cuprindea teama
că va începe să sângereze de la firele de nisip
- cu atât mai straniu devenea totul fiindcă nu ştia
dacă le simte sub tălpi sau sunt doar nopţi nedormite
în spatele pleoapelor.

De atunci a început să folosească pensete
- lua cu grijă şoaptele străzii sau bolul cu ceai,
grija unui prieten, în general tot ce credea că înseamnă o dimineaţă.

Fiece zi presăra pe iatac un strat auriu
şi, în curând, despre ea n-au mai vorbit
decât păsările.

Kitchen (dintr-o pagină de jurnal)

" Noaptea trecută am dormit în bucătărie. Am avut întotdeauna o relaţie de nezdruncinat cu canapelele înguste, cu hainele şifonate, cu carnetele boţite din geantă. Când eram mică, era oarecum mai uşor, îmi potoleam dorul de provizorat cum am văzut mai apoi că fac mulţi dintre copii - îmi făceam bagajele şi plecam, pur şi simplu, de-acasă, livada noastră de pruni mi se părea un loc tare îndepărtat şi virgin. Acum ştiu doar că nu se mai poate, fără să pot explica de ce într-o manieră cumsecade.
Aseară mi se părea iarăşi că păsările cântă doar pentru mine şi, nevoind pe nimeni prin preajmă care să-mi spună că nu-i aşa, mi-am improvizat un culcuş în bucătărie, faţă în faţă cu o noapte ca o cafea dintr-o gară pustie. Mi-am amintit de Kitchen a Bananei Yashimoto, o carte pe care atunci când am citit-o mi-am dorit foarte mult să fi apucat să o scriu eu, dar din care nu mai ţin minte aproape nimic; îmi rămăsese, prin urmare, doar bucătăria şi spiritul meu incalculabil de aventură.
Cred că ideea că bucătăriile trebuie să fie galbene mi se trage de la cămăşile de noapte din copilărie. Toate aveau flori galbene şi aproape călcam pe ele când intram dimineaţa în bucătărie, având, peste toate, impresia că aerul a fost pulverizat cu chihlimbar din tei şi păpădii. Mai ţin minte că erau, acelea, singurele momente ale zilei când mă gândeam la toţi oamenii de pe pământ de parcă ar fi fost risipiţi dintr-o păpădie prin toate bucătăriile universului; îi credeam pe toţi fericiţi, desigur.
La-nceput, m-am purtat cu bucătăria firesc, am citit şi-am băut ceai, am pus muzică la un moment dat şi-am udat florile, până când s-au stins luminile la toate blocurile din jur; apoi am făcut alt ceai şi-am început să fiu singură. Am simţit cum mă înconjoară chiuveta, muşcatele, frigiderul, farfuriile din suport şi cănile de pe rafturi; cum se lasă o tăcere ca atunci când muzicienii dau uşor filele partiturilor, aşezaţi ca umbrele unor copaci sobri între viori şi violoncele - şi am stins toate luminile. În aer s-a împrăştiat un miros proaspăt de lemn şi vanilie, întrerupt de porţiuni cu oregano şi roşii uscate; foarte aproape de mine, un pahar devenit sticlă şi apă, şi n-am ştiut atunci dacă trebuie să fac ceva, aşa că am stat.
Prea departe, aşa cum par întotdeauna livezile neumblate, se auzeau, poate răspunzând pentru cineva, păsările. Era luminat totul de fulgere şi aproape că am văzut un copil cu o umbrelă mare, albastră traversând strada în fugă. M-am trezit rugându-mă să fi ajuns teafăr acasă, să fi intrat în bucătărie şi să fi găsit pe masă prăjituri cu lămâie şi miere, înconjurate, poate, de un pâlc de albine...Şi mi-am dat seama că începusem să scriu febril despre toate acestea, aproape pe orbecăite, la lumina fulgerelor şi a felinarelor, că albine de fosfor luminau zumzăind caligrafia mea încinsă, şi că trădasem, cumva, noaptea mea din bucătărie; şi de data asta m-am întors cuminţită în aerul care trena, în încăperea de piatră.

********

Am dormit cu convingere, am dormit mult şi adânc; peste noapte plouase, şi gresia reflecta un soare timid. Mi-am strâns puţin hainele pe mine, aşa cum fac ori de câte ori vreau să mă conving de ceva, şi am vrut, în acelaşi fel, să-mi umezesc buzele. Ceaiul avea acum coloratură de poţiune amară, nu ştiam sigur dacă sunt sau trebuie să mă îndrept spre casă. O singură întrebare a străbătut limpede dimineaţa: dacă acolo, lângă trezirile nedezmeticite, paşii noştri sunt atât de fericiţi şi uşori încât să nu strivească florile galbene. "

Dintr-o pagină de jurnal (dimineți cu Genghis-han)

" Sunt dimineți - nu multe - în care mă pot trezi fără grabă; sunt și dimineți în care am onoarea de a nu ști, pentru câteva clipe, cine sunt, dimineți nenumibile, cu lucruri cărora nu le cunosc numele; aceasta a fost puțin rudă și cu unele, și cu altele.
Azi-dimineață știam cine sunt, nu-i vorbă, dar, beneficiind de un concediu medical pe bune, puteam întârzia să deschid ochii, dintr-un motiv care mă și trezise, de fapt: peste noapte, la o oarecare oră, începuse să plouă, și ceva se întâmplase. Dat fiind că acum stăm la etajul patru și avem un contact mai apropiat, ni se pare nouă, cu ceea ce întâmplă pe și din cer, când se întâmplă ceva, am auzit foarte clar ploaia, cu încă ceva - iar aici totul se oprea în amintirile mele, despre care aveam siguranța că nu fuseseră vis. Ploaia, deși sigură, era doar cuiul în care stătea înfiptă toată pânza poveștii mele nocturne; deschizând ochii, era ca și cum țesătura, țintuită în cui, s-ar fi sfâșiat dintr-o dată, iar eu aș fi umblat, apoi, întreaga zi, înfășurată în flori rupte; nu se făcea.
Strângând, bunăoară, mai abitir pleoapele, mi-am amintit că era un fel de întindere de pământ stacojiu, plină de frunze uscate, un fel de rană - sau poate că nu, rana era deasupra covorului ruginiu - și era ceva barbar în toate eviscerările imbricate de nuanțe, lângă care sunetul ploii aducea, mai degrabă, cu tobele hoardelor lui Genghis-han în goana spre podișuri. Cu atât mai straniu, câmpul de luptă, pe care putem să îl numesc acum mongol, nu era, de fapt, decât un portal - pentru că, în centrul imaginii, se afla ceva cam nelalocul lui, cel puțin dacă e să îți despletești istoriile nocturne: un fel de curcubeu însumând toate posibilitățile portocaliului, adunat într-un jgheab - ba nu, mai degrabă, și asta s-ar fi și potrivit: ca și când marele războinic, cu mâinile căuș, ducea între palmele sale atât ploaia, cât și soarele arămiu (aici m-am gândit la ineditul combinației un pic, și licoarea, și sorbitura trebuie să fi fost a real threat). Mă pripisem însă, crezându-mă deșteaptă, fiindcă ultimul detaliu al amintirilor, neprevăzut, neanunțat, a venit să nimicească orice pospai de înlănțuire logică: erau, și încerc să fiu cât mai sinceră în viață, ceva ca niște...valuri. Ideii de valuri nu i-am putut însă face față, cum puteam să împac valurile cu întinderea-ruginie-în-mijlocul-căreia-mărețul-han-ținea-între-degete-ploaia-luminii-pe-fundal-de-tobe? Acesta a fost momentul în care toate au luat-o razna și în care mi-am dat seama că valurile puteau să fie orice; puteau fi șiruri de oase  pe câmpul de luptă; stoluri de păsări amușinând prada; diapazoane în lanț, incantând vremea măririlor; mintea mea, dându-se huța. De pe marginea acestui leagăn năzdrăvan, am decis să mă predau; să las prestigiul, întreg, comandantului, iar eu să umblu în pânzele mele rupte, având ca reazem doar ploaia; să deschid, cu alte cuvinte, ochii spre noua zi.


*****


Când ne-am mutat aici, lucrul care m-a preocupat cel mai mult în organizarea feng-shui-ului au fost cele două draperii pe care le-am așezat cu mare nerăbdare și efort la ferestrele dormitorului. Descrierea lor cât mai fidelă ar suna cam așa:
- prima draperie, cea mai groasă dintre ele, este dintr-un in foarte aspru, și are culorile clisei, de la mahonul cel mai lipsit de sobrietate, până la acel aproape inimaginabil tandem dintre rugină și cenușiul mat al arborilor de toamnă. Textura are ceva rugos, aș spune neîmblânzit, dacă nu ar fi vorba despre un material, în orice caz, o îmbibare și o mustire, ca într-o spumă de lână;
- cealaltă draperie, încadrată de faldurile celei amintite, este mai fină și mai subțire, de un verde marin, iar lumina - de zi sau de la felinarele portocalii, când e noapte - pătrunde prin mătăsiul ei într-o goană fosforescentă, ca și când lumina ar face cu adevărat baie. Tot această draperie are scoase în relief cute drepte și inegale, ca niște mici valuri, dispuse în așa fel încât creează o iluzie optică interesantă - că în spatele pânzei s-ar țese, continuu, ceva.
Acestea sunt draperiile; pe noptieră, lângă pat, am găsit deschis romanul istoric al lui Inoue, Lupul albastru, despre Genghis-han, din care citisem aseară până târziu.
M-am gândit, privind cu atenție toate astea, că ar trebui să mă uit mai mult la lucruri; uneori nu e destul timp; alteori trebuie, pur și simplu, să deschizi ochii. "

Orașul în zori

Știa că nu mai puteau fi flori la vremea aceea
- și totuși, când ochii trecătorului
( albaștri, păreau desenați)
au încercat să facă totul într-o singură clipă,
putea să jure că bordurile se agățau pe tulpini
și că-n vitrine puseseră șalvari de zorele.

Şansa

Foto: Roxana Ghiţă

Domnişoara n-a pierdut o singură dimineaţă
- observase că păsările umplu cerul mai cu seamă în zori,
şi se-aşeza acolo, până când ziua nu se umplea încă de toamnă
- era posibil, doar în clipa aceea,
ca una dintre ele să se oprească.

(Era o domnişoară, asta e clar,
cu idei foarte năstruşnice despre ce înseamnă un stol).

În amintirea mea, profilul ei tandru, rotund,
a mângâiat zările ca o aripă.

Magnolii în timp

Ea
îmi punea întrebări
la care nu mă gândisem nicicând;
noaptea visam răspunsuri
pe care le uitam mereu la trezire.

La fel, uitasem
că era vremea când înfloreau magnoliile
- şi, văzând-o sub fereastră, de dimineaţă,
n-am mai avut timp...


....

Geneză

Ea mereu îşi lasă gesturile neterminate
- sau am eu idei prea fixe despre sfârşit, nu ştiu,
cert e că adesea m-a uimit cu durere,
m-a uimit ca o dimineaţă uscată după ce ai visat ploaie
goliciunea aceea a mărului
din care s-a muşcat o singură dată.

Şi nu ştiu dacă durerea sau uimirea
face să îmi tresară un loc, între coaste,
de unde se spune că purcede ea.


...

Dialectică

În seara aceea stropeam pereţii albi
cu vocabulele noastre contradictorii,
ne plăcea jocul, ne intuiam
prin fumul ţigărilor,
noaptea îi dădea înainte, pălărie uşoară,
ne ţinea departe de aerul rece.

Şi ţin minte că nu ne-am întrebat deloc
cine va pregăti dimineaţa cafeaua.


...