sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Orașul în zori




Știa că nu mai puteau fi flori la vremea aceea
- și totuși, când ochii trecătorului
( albaștri, păreau desenați)
au încercat să facă totul într-o singură clipă,
putea să jure că bordurile se agățau pe tulpini
și că-n vitrine puseseră șalvari de zorele.


miercuri, 14 noiembrie 2012

Norii




Știa că atunci când va veni ploaia
va putea să stea singur pe o bancă în parc,
petele de cer se vor întinde mai mult,
se vor lungi chiar acolo, la picioarele lui.

Și știa că va putea prinde câteva picături pentru el
- apoi va zâmbi vag, ca un bătrânel
care a atins o aripă albă în zbor.

N-am cunoscut vreodată pe cineva
care să tresară așa la vreun nor
- și-n ochii lui erau semințe-aurii.


duminică, 11 noiembrie 2012

The whisper ( Șoapta )




For R and M


 When I asked her about him
she had a smile that I hadn't seen before
( there was an impression:
she had just climbed in a tree, laughing
- she might have clapped her hands,
she might have had  her eyes closed
- I couldn't tell for sure ).

As if she had made a display case
out of a small ebony table,
she showed me the gifts he had sent her.

Then I learned how to bow and whisper.
 

***

Când am întrebat-o despre el,
a avut un zâmbet pe care nu i-l știam
( am avut impresia că urcase, râzând, într-un copac
- nu vedeam dacă bătea din palme ușor
sau doar avea ochii închiși ).

Mi-a arătat apoi, ca și când
ar fi făcut dintr-o măsuță de abanos o cutie
darurile pe care i le trimitea el.

Am învățat, atunci, să m-aplec, să șoptesc.


miercuri, 7 noiembrie 2012

Sonorizări




Ne-am amintit atunci de mai mulți ani
- noi străluceam, aveam cerceii lungi și brațele goale,
iar lor chitara nu le-a jucat nicio festă
- auzeam ecourile și în pahare.

(Se poate să ne fi ajutat noaptea,
mai ales că ne venise ideea să privim totul prin lună).

Zilele sunt întretăiate,
iar seara, când pașii spre casă îmi sunt tot mai rari,
ascult, la ferestre,  zarvă de ramuri și sticlă.


joi, 1 noiembrie 2012

Întâmpinare




De-a lungul timpului,
în privirile ei din ce în ce mai adânci
ea păstrase acel zâmbet
ca o colonadă a unui portal
dincolo de care mi se pierd pașii printre frunze.



joi, 25 octombrie 2012

Noiembrie





Toamna trecea.

Trecuse şi vara, e drept,
dar în septembrie, şi apoi în octombrie,
nucile şi castanele aveau miez auriu,
se făcea roşiatic, dacă povesteam îndelung, lângă foc.

În acea zi însă, când până şi o rază subţire,-albicioasă,
a dispărut dintr-o dată,
ne-am dat seama că venise noiembrie
- şi-am pregătit, răbdător, liste lungi cu dorinţe.


joi, 18 octombrie 2012

Zilele - rodie (dintr-o pagină de jurnal )





" Ziua de toamnă am petrecut-o la Tismana. Mai vin astfel de zile, zile - rodie, cum le numeam odată, în faţa cărora mă pregătesc ca în faţa unui fagure (tind să cred că ele s-au înmulţit, mai cu seamă, de când am început să fiu atentă la ele, dar asta s-ar putea să fie o invenţie a mea ). Şi de câte ori mă încearcă dorinţa aceea, ca un hotar, de a mă gândi la viaţa mea în ansamblu, le văd stivuite acolo, zilele - rodie, tăcute şi dulci - şi mă bucur că am aceasta, fiindcă pot să întind mâna oricând pentru vreo poamă.
La fel şi aceasta dintre zilele - rodie a fost împinsă - tot de gestul întinderii, braţul meu s-a întins, iar poama era mirosul puloverului meu, un pulover maro, de lână moale şi îmi vine să îi zic şi fierbinte, care păstra în el un fel de amintire a unor frunze bătătorite şi, apoi, ţesute, un pulover cu nişte mâneci lungi, care nu degeaba au fost asemănate cu nişte clopote - fiindcă, mi s-a pprut atunci, într-adevăr, ar fi putut în orice moment să bată rar, printre fumul acela al toamnei, care nu se ştie întotdeauna de unde vine. M-am trezit, aşadar, lucru care, repet,nu e chiar atât de rar pe câte s-ar părea, m-am trezit, spuneam, iubind puloverul până aproape de extaz - fiindcă, chiar dacă nu ai nimic cu tine, ba te poţi şi plăcea uneori, mai mult, tind eu să cred, îţi iubeşti puloverul ca şi când ar fi  al celui mai tandru amant, şi care te lasă, într-un maxim abandon amestecat cu generozitate dezinvoltă, să te cuibăreşti acolo, între coastele lui molatice.
În fine, puloverul, ca să zic asa, a fost cepul care a dat drumul la ceea ce ar putea părea în mod grosolan şi inexact o beţie, însă, plecând,cum spuneam, de la pulover, plus faptul că era, fără doar şi poate, cel mai frumos din lume, gutuile pentru compot mi s-au părut cele mai galbene din lume, puii mei - cei mai graţioşi pui din lume, cerul, cu norii lui, e previzibil, cel mai inventiv cer din lume...Şi, ca aliteraţia să fie perfectă, lângă faguri s-a aşezat, atunci, fluierul.
Mama mi-a spus, tot în ziua aceea, povestea despre un bătrân şi fluierul lui - şi mi s-a părut ca o şoaptă, fiindcă este simplă, dulce şi plină de mirare, este o poveste de la o înmormântare.
A murit o vecină, tanti Tia, pe care eu mi-o amintesc doar aşa cum se numeşte: bătrână, bunică, mergând şi respirând greu, o dâră ocru, de neşters din copilăria mea. A murit, deci, şi a rămas nenea Aritel fără ea - şi el e tot ca numele lui, nu inventez, are ceva dintr-un arin subţirel pe un câmp, în bătaia vântului, însemnat acolo însă precis de dâra aceea adâncă; iar acum presupun că numai el poate spune cum e când se uită în jur, ascultând vântul. Şi atunci, la priveghiul pentru tanti Tia, veniseră bătrânii, prietenii lui, să îi dea curaj şi să stea cu el, se gândeau, poate, că îi fac bine şi numai dacă îi vorbeau pe un ton învăţat cu singurătatea. Iar nenea Ion, prietenul cel bun şi curajos, a început să îi povestească lui nenea Aritel despre cînd ..."a murit Măria mea, şi nu mai ştiam de mine. O căutam prin odăi, îmi venea să strig după ea şi parcă mă ardea ceva în capul pieptului. Şi-ntr-o noapte am visat-o, stătea în faţa mea şi parcă mă aştepta să zic ceva. Şi atunci eu am întrebat-o: " Mărie, mai ştii tu că eu, când eram tânăr, cântam la fluier? Te superi tu, Mărie, dacă eu m-apuc să cânt iar? "...Şi Măria nu s-a supaărat, s-a uitat la mine şi a zis: " Nu, Ioane, nu mă supăr, că şi mie îmi plăcea când cântai tu din fluier "...Şi când am văzut că şi Măria îmi dă voie, m-am apucat, Aritele, să cânt iar din fluier, şi cântam în fiecare odaie, mai ales seara cântam, până când mi s-a mai ostoit dorul de Măria - şi cânt şi-acu', când n-am cui vorbi...".
Poate că există întotdeauna o oarecare incongruenţă între fapte, chiar când este vorba despre zilele - rodie, care, prin simplul fapt că ni le amintim, au şi ele asperităţi şi intensităţi diferite ale mirării. Doar că eu întotdeauna povestesc pentru cineva cu mult mai generos decât mine,  acela pentru care puloverul este, fără doar şi poate, cel mai moale din lume, gutuile - cele mai arămii, baletul norilor, al puilor sau al nostru - cel mai fără de cusur din lume; pentru cel care cântă la fluier într-un fel care face toamna să semene cu un fagure dulce şi rotund, în care totul e copt. "


Blog Archive

Persoane interesate

Despre mine

Fotografia mea
mono no aware-conceptul nipon care m-a preocupat, poate, cel mai mult, cu a sa "evanescenţă a lucrurilor"
Un produs Blogger.