"N-am scris aici - acum câteva luni, am găsit un loc peste stradă de şcoală unde nu sunt deranjată de copii, de oameni sau de gânduri practice, şi îl pot folosi în pauza mare; e o inspiraţie de vreo 20 de minute, iar apoi expir uşurată, pare mai veselă ora dup-aia, parcă e un şuierat de dragon, cu flăcări pe nas şi pe gură.
Dispensarul veterinar de acolo e foarte vechi şi scorojit, păstrează insemnele celuilalt regim, cred că ar fi o găselniţă excelentă pentru Tarkovsky sau pentru noile filme mizerabiliste româneşti. Aici e, poate, rădăcina faptului că în preajma lui mă asaltează secvenţe din copilăria mea fericită şi densă, pe care o văd tot mai mult ca pe-un balon gata să se spargă.
Azi am fost iar acolo - ca de obicei, rumoarea se duce, mă uit doar la pantofi,aud doar fusta răscolind iarba - şi devin atentă.
Mă gândeam, mergând, la pădurea primilor mei ani, la bucuria aproape isterică cu care îmi apropriam toate virginităţile închipuibile şi îmi mâncam pacheţelul tăifăsuind cu o lebădă. Şi, mergând eu aşa, am rămas încremenită ca Făt-Frumos după ce l-a părăsit calul şi a deschis cutia ruginită din ruina vechiului castel: o pungă albă, de plastic, foşnea între ierburile uscate, iar pe fereastra dispensarului se profila, neagră, pădurea.
Nu ştiu să scriu despre astea mai bine, însă nici nu vreau mai mult pentru azi."
...
