Dintr-o pagină de jurnal (primăvară)

" Astăzi am avut oră la clasa a cincea, zi cu ore în care totul merge pe bandă, bandă - fundal a tuturor generațiilor, toți știu despre ce vorbesc: " Această operă aparține genului liric, iar ca specie este un pastel. Având o rimă îmbrățișată și fiind organizată în patru catrene, poezia dezvoltă tema copilăriei..." Și aici, deși vocea mea oferea, conștiincioasă, detalii rulante despre figuri de stil și imagini artistice, mi-a venit iarăși în minte un lucru care mi-a adus întotdeauna nedumeriri insurmontabile: nu găsesc amintiri despre copilăria mea care să aibă drept " cadru natural" primăvara. Găsesc, la comandă, veri toride cu greieri și gladiole, cu nopți pline de febră după ore de pitulușu prin șanțuri; toamne cu straturi groase de motorină în clase și icnete sprințare din recreațiile în care căutam nuci pipernicite; ierni sticloase soldate cu mandale de cicatrici pe brațe și tălpi de la concursurile cu sănii. Despre primăvară însă, doar slabe vaporizări de zambile și toporași, la care se adaugă un detaliu încețoșat - mâna mea, căutând într-un buchet de liliac inflorescențele "norocoase", cele cu cinci petale ( pe care nu îmi amintesc dacă le-am găsit sau nu ). Cu cam astea în minte, amalgamând date cu puls slab, " bucuria reîntâlnirii cu primăvara în mai" etc, închei ora, invidiind poeții și pufnind vis-a-vis de această farsă mnemică - iubesc tare mult primăvara, m-am născut primăvara, și jur că nu pot găsi foarte repede un exemplu mai neaoș de irealitate decât un cer albastru de aprilie. Ultima frază, șablonarda "Poetul își exprimă cu această ocazie sentimentele de regret, nostalgie și neputință", aduce cu ea nesperatul declic: după sterpi ani de anamneză, îmi dau seama acum pentru prima dată că primăvara, pe la 14 ani, m-am îndrăgostit prima dată, iar mai sus-numitele emoții au topit în ele inocente exhalații de toporași și liliac mistic. Era ca și când aș fi dat de o pătură aspră de lână într-o câmpie în care te-ai dus să culegi flori; sau pe acolo pe undeva, nu putei să te-așezi. Știu că "regret, nostalgie și neputință" mai avusesm și înainte asta, dar țipete scurte de pasăre-ascunsă: nu mă aleseseră în corul școlii din motiv că "eram prea înaltă"; când îmi spusese tata în mașină, pe un iz sufocant de benzină, că poveștile nemuritoare nu sunt adevărate; când văzusem cum dispare, ireversibil, talentul meu pentru matematică, fiindcă nu îmi lăsa timp să mă gândesc în voie la mine. Dar renghiul acela de la 14 ani, ehei, a fost nevoie de potere emoționale întinse până la majorat s-o pot prinde, și tot mai încerc, la răstimpuri, impresia că strâng o colivie-ntre coaste...
Cu potere și colivii pe retină am urcat în autobuzul care mă duce după-amiaza acasă, și inspectam atmosfera, fiindcă, în funcție de umoare, drumurile mele prin stații sunt ori alfactive, ori auditive, vizuale n-au fost niciodată, încerc să trăiesc viața cu ochii mai degrabă închiși. Și azi, fiindcă mașinăria cu plușuri albastre se rezema pe efluvii de flori moarte și teniși încinși, m-am decis pentru sondarea de trilu-rilu de pe ultimul loc al autobuzului.La-nceput, și trebuie să recunosc că așa a fost mereu, doar sunete surde, în general mai mult văicăreli și metonimii, până când, la un moment dat, din mijlocul nebuloasei se ridică ceva ca o rază, care, potrivit spuselor optimiștilor, dă existenței un sens. Astăzi era o îndrăgostire.
Îi aud flirtând - și recunosc vocea ei pe îndelete, mi-a fost elevă cândva, inteligentă, sociopată și talentată; pe a lui - nu. Aveam impresia că vrea să cânte ceva - ceva energic și trist, o melodie viguroasă, care nu contenește să se apere de un fulger. N-a spus nicio tâmpenie, nu și-a arogat superioritate, fără să fie umilă vreo clipă; aveam impresia că se pregătea pentru un tango. Fără vreun gest de blândețe gelatinoasă, n-a dat nimic - și totuși, erai sigur că te-ar fi adăpostit pe o ploaie torențială. Știam că se numește Daria și că-l rostește pe "r" apăsat, ca și când în ea s-ar rotogoli pietre rotunde, pe care tu nu le mai uiți, la fel cum  cum nu îi mai uiți buzele zmeurii. El, cum se întâmplă adesea, nu face față rostogolirilor ei melancolice, împrășiind la-ntâmplare tot felul de așchii verzi, ca atunci când tai cu drujba o salcie; și totuși.
Inconștiența lor de fluturi, ca în tablourile factice cu cadre vernale, în care iarba-i prea verde, cerul prea albastru, iar florile cât copacii; carnația lor de trandafiri și oțel; cântecele ei, care niciodată n-ar fi tânjit norii din corul acela de piticanii; probleme rămase nerezolvate la geometrie, poate pentru că deja știa că cercurile perfecte sunt doar cele desenate cu buze de zmeură. Poate că "regret, nostalgie și neputință", dar și încă un lucru, acela pentru care ai nevoie de o memorie-anume, și, încercând să ți-l amintești, spui tâmp primăvară."

Mai

"Mai vino-n mai,
am șal corai
și ceai de-agavă,
nu mai sunt gravă!
De vii în mai
pe vechiul plai
fac pași ușori,
zici că sunt flori!
Am și-un copac
de-amoniac
- de nu crezi, vai!,
te-aștept în mai!"

Ea adunase pe-atunci toate obiectele stranii
- mie mi se păreau dintr-o ladă de zestre;
noaptea mergea la dans în sandale albastre
și cânta despre fulgere.

Dar nu m-am ridicat să-i vorbesc
- era în mine o teamă exact ca și când
s-ar trezi bucatele din cămară
într-o noapte de Paști.

În aprilie

Florile micului prun
se-ntorceau pe toate părțile în vântul de primăvară
- la fel fuseseră și cuvintele lui atunci, în aprilie,
când privise cerul de foarte aproape
și-mi șoptise, apoi,că am ochii albaștri.

Lângă casa mea cineva taie astăzi o salcie
- mi s-a părut că aud prăbușindu-se stoluri,
însă am văzut zarea vărgată de porumbei;
numai jos, foarte-adânc, ca o goarnă
pavimentul răsună.

Floare-albastră

Nu era mereu totul trist
- spuneau ei când își dădeau întâlnire
în primele zile-ale primăverii.

Cămășile se uscaseră greu printre ploi
- și-atunci ea găsea cu cale să-și prindă în păr
o zambilă albastră.

Pășeau astfel în aerul care se umplea cu migală
la fel cum se lasă iarna tăcerea-n grădini.

Dintr-o pagină de jurnal ( ALB; AURIU )

Foto: Roxana Ghiţă


" Cuvântul "excentric" mi-a intrat bine în cap prin clasa a cincea sau a şasea, când mi l-a explicat sora mea, căreia îi rămân şi astăzi îndatorată pentru devoţiunea şi minuţiozitatea cu care îmi făcea cunoscute, pe atunci, acele cuvinte stranii care depăşeau 6 litere şi pe care le auzeam rostite cam de tot atâtea ori pe an. Îmi dădea, mai întâi, definiţii fruste şi concise, apoi se lansa în fraze supraetajate metaforic, după care îmi întindea o paletă largă de exemple şi contexte prin care zburătăceau înaripatele; în mintea mea albă de pe atunci, semănau cu farfuriile pline de prăjituri cu cremă galbenă, cu lămâie, pe care tot ea mi le făcea, precum şi cu nişte evantaie cu intarsii aurii, din care ieşeau păsări şi flori ca "aluniu", "glamoros", "a remania", "sicomor" sau "zadă"; evantaiele miroseau puternic a "santal" şi a"patchouli", şi eram mândră că ştiam să convertesc lingvistic efluviile în ceva "desuet". Mult mai târziu am început să am părerile mele despre acele cuvinte şi am început să le folosesc, din păcate poate, mai precaut. De exemplu, acel "excentric", cu care ţin minte că am făcut furori la o oră de istorie printre colegi, şi-a pierdut, mai apoi, nimbul auriu, cel puţin în parte. Asta pentru că, tot trăind, am văzut că excentricul este, foarte des, un teribilist ipocrit, care, în pofida etimologiei lui primare, de îndepărtare de la centrul bunei cuviinţe, nu uită nicio clipă de el, fiind, mai degrabă, o fiinţă inaptă de a abandona o ostentaţie sofisticată. Cât despre cei câţiva excentrici autentici, structural şi spontan în dezacord cu centrul impus de nu se ştie când, ei au devenit cei în mijlocul cărora am început să îmi îndrept toată activitatea mentală şi emoţională, au devenit, cum se spune, lumea mea, sau, în acest context, centrul - aşa că la ce bun să mai utilizez termenul?...
Dar, poate deprindere inculcată tot de soră, de care îmi este atât de dor, am dat cam multe explicaţii - iar eu aveam ceva de povestit despre azi. Tot din pricina excedentului hermeneutic, n-o să mă plimb mult nici prin cămăruţele noţiunii de "asociaţie" (cuvânt pe care, la fel, nu l-am utilizat foarte des, oamenii sunt obişnuiţi să vorbească repede, în general nu se încurcă cu indivizi care răstălmăcesc fiecare bucăţică de vocală) - mă voi referi, de astă dată, la una dintre accepţiile ei cele mai concrete: acea cămăruţă a Asociaţiei de locatari din fiecare cartier, unde cu toţii ajungem până la urmă să dăm birul pentru apă şi căldură pe acest pământ. Nu ştiu cum este prin alte părţi, însă vorbesc de România acum: aici, Asociaţiile nu trezesc, îndeobşte, surprize profunde, iar tendinţele meditative, dacă eşti predispus sau nu,  se concentrează asupra cifrelor mitice de pe incredibilele chitanţe. Un portret-robot al oricăreia dintre aceste Asociaţii are cam următoarele ingrediente - mai mincinos cine nu crede:
- ca loc, trebuie să fie neapărat un bloc întunecos, cu câtă igrasie se poate;
- cămăruţa trocului chitanţă-apă-gaze trebuie să măsoare nu mai mult de 4/4, prost încălziţi şi luminaţi;
- la ferestre, obligatoriu, gratii;
- pereţii trebuie daţi cu "bob", o zugrăveală la modă acum 50-100 de ani, prezentând inextricabile configuraţii de praf, mucegai şi pânze de păianjen, precum şi posibilitatea iminentă ca un grupaj dintre  "boabe" să fie degrabă plastronul hainei tale sau doamne-fereşte;
- centrul ambuscadei trebuie să fie marcat de un birou de placaj zgâriat, duduind de dosare cu colţuri maron, fetide; încadrat, dacă avem pretenţii estetice, de câteva pahare lubrifiate cu seu de muşte neobosite în care să mişune 2-3 trandafiri din plastic;
- pe laturile rămase libere, se pot aşeza câteva vestiare albastre din epoca predecembristă, alături de indispensabila bancă de lemn scâlciată, îngustă, pe care locatarii umili stau la coadă unul în gândurile celuilalt, adulmecându-şi unul altuia miasmele de stofă umedă sau încinsă, de şine de tren, de sudoare rămasă pe frunţi de la ţipetele zilei (mă gândeam uneori că fiecare din aceste frunţi o imploră, în felul ei, pe zeiţa Lakshmi să o teleporteze, măcar câteva decenii, în Satya Yuga cea fără de dări);
- neapărat, totul trebuie să culmineze, nu, cu fiinţa umană: pentru tanti-a aşezată la birou avem nevoie de o sexagenară gârbovă, înveşmântată second, acrită sau nu, dar de netăgăduit cu un norişor roşcat - argintiu în stilul "permanent" lângă ochişorii curioşi; ritmul în care scrie chitanţele trebuie să fie cel al unui călugăr zen de multă vreme desprins de nevoile centrifugale ale unui univers plutitor.
Ei, şi cu un astfel de portret-robot în minte, m-am dus eu astăzi să plătesc cheltuielile în locul în care ne-am mutat de curând. Aer în piept, merge pentru orice, bani în poşetă, pentru o lume aprigă, şi un arsenal de gânduri optimiste pentru clipele de cumpănă de pe banca omniscient descrisă. Intru, cu ochii îngustaţi pentru lumina difuză a gratiilor, intru şi...nimic.Adică încă văd atât de bine lucrurile, că inima nu crede. Mai întâi, că în cameră este soare, soare puternic, nu numai că nu-l estropiază nicio gratie, dar la ferestre sunt perdele albe, fine şi uşoare; fac un pas minunându-mă ca fetiţa minunilor: TOATĂ CAMERA ESTE ALBĂ, nici măcar un singur "bob" care să pericliteze scalpul; sunt flori aici, multe flori pe etajere din lemn lăcuit, FLORI adevărate, care-şi văd nestingherite de fotosinteza lor şi se uită, ca mine, pe ferestre. Mai are camera un DULAP ALB, de mesteacăn, pe care sunt prinse PICTURI  NAIVE  ŞI  JUCĂUŞE, fructe de roşcov si bucăţi de salcie, lângă un simplissim pergament ceruit cu CITATE din SHAKESPEARE şi HESSE. În locul băncii scârnave, 3-4 scaune moi, verzi şi portocalii, de pe care aş sta să ascult CUCUL... Închid o clipă ochii, aşa că apare acel glas duios înnobilat, din basme, care mă întreabă dacă "mă simt bine"; deschid degrabă ochii şi băbătia proiectată se transformă într-o gură-care-zâmbeşte-ca-a-unei-zâne. Mă uit mai bine - şi zău că e tare frumoasă; poate că nu e chiar o nimfă, poate că a trecut de prima tinereţe, dar nu cred că trebuie să fii un ales ca să îi vezi cusăturile fine ale sacoului vioriu răsfrângându-e în ochii mov şi limpezi ca furaţi dintr-un lac; pielea translucidă învârtoşindu-se lângă colierul de agată; delicateţea sprinţară a încheieturilor când îmi întinde mâna şi rosteşte ca pe o şotie : "Aura!". Holbată întind eu mâna şi o asigur că mă simt bine, numai că aşa fac uneori când mă simt bine - ameţesc - nu ştiu ce e cu replica asta, la fel cum nu ştiu ce caută ea AŞA, AICI. Şi nu e chip, apoi, să ne oprim din sporovăit - vorbim despre azalee şi bambuşi, despre feng- shui şi Hamlet, despre vibraţii şi despre cât de mult seamănă pictura modernă cu desenele copiilor. Se bucură, mă bucur că ne place amândurora ciocolata neagră şi cireşele confiate din care-mi întinde şi după care mă întind ca odinioară după farfuriile cu creme limonii; aproape nu-mi pare rău după fişicul cu hârtii albastre, păstrez în nări miresmele de la beţişorul ei de tămâie, despre care,dacă aş scrie cu adevărat o poveste, aş spune că este de santal sau patchouli...
Ies pe stradă şi am impresia că mi-a dat cineva cu-mprumut ochi de Matisse; merg, şi după-amiaza are un fel de a fi pe care l-a avut mai demult, la o oră de istorie, când silueta firavă se ridicase şi pronunţa acel cuvânt lung, glorios; merg în continuare - o bucată din soare a intrat după blocuri - mă-ntreb cum este acum lumina în camera ALBĂ, în camera AURIE."

Sirenele

În răcoarea din sezonul ploios
era mereu câte-o fată care să alerge subțire pe străzi
- ar fi văzut-o și cu ochii închiși, din camera-naltă,
știa că-i acolo, cu vele în strigăte
și ritmuri de valuri în pantofi descusuți.

Astfel, își lăsa brațele moi spre cearceafuri.

Dintr-o pagină de jurnal (dimineți cu Genghis-han)

" Sunt dimineți - nu multe - în care mă pot trezi fără grabă; sunt și dimineți în care am onoarea de a nu ști, pentru câteva clipe, cine sunt, dimineți nenumibile, cu lucruri cărora nu le cunosc numele; aceasta a fost puțin rudă și cu unele, și cu altele.
Azi-dimineață știam cine sunt, nu-i vorbă, dar, beneficiind de un concediu medical pe bune, puteam întârzia să deschid ochii, dintr-un motiv care mă și trezise, de fapt: peste noapte, la o oarecare oră, începuse să plouă, și ceva se întâmplase. Dat fiind că acum stăm la etajul patru și avem un contact mai apropiat, ni se pare nouă, cu ceea ce întâmplă pe și din cer, când se întâmplă ceva, am auzit foarte clar ploaia, cu încă ceva - iar aici totul se oprea în amintirile mele, despre care aveam siguranța că nu fuseseră vis. Ploaia, deși sigură, era doar cuiul în care stătea înfiptă toată pânza poveștii mele nocturne; deschizând ochii, era ca și cum țesătura, țintuită în cui, s-ar fi sfâșiat dintr-o dată, iar eu aș fi umblat, apoi, întreaga zi, înfășurată în flori rupte; nu se făcea.
Strângând, bunăoară, mai abitir pleoapele, mi-am amintit că era un fel de întindere de pământ stacojiu, plină de frunze uscate, un fel de rană - sau poate că nu, rana era deasupra covorului ruginiu - și era ceva barbar în toate eviscerările imbricate de nuanțe, lângă care sunetul ploii aducea, mai degrabă, cu tobele hoardelor lui Genghis-han în goana spre podișuri. Cu atât mai straniu, câmpul de luptă, pe care putem să îl numesc acum mongol, nu era, de fapt, decât un portal - pentru că, în centrul imaginii, se afla ceva cam nelalocul lui, cel puțin dacă e să îți despletești istoriile nocturne: un fel de curcubeu însumând toate posibilitățile portocaliului, adunat într-un jgheab - ba nu, mai degrabă, și asta s-ar fi și potrivit: ca și când marele războinic, cu mâinile căuș, ducea între palmele sale atât ploaia, cât și soarele arămiu (aici m-am gândit la ineditul combinației un pic, și licoarea, și sorbitura trebuie să fi fost a real threat). Mă pripisem însă, crezându-mă deșteaptă, fiindcă ultimul detaliu al amintirilor, neprevăzut, neanunțat, a venit să nimicească orice pospai de înlănțuire logică: erau, și încerc să fiu cât mai sinceră în viață, ceva ca niște...valuri. Ideii de valuri nu i-am putut însă face față, cum puteam să împac valurile cu întinderea-ruginie-în-mijlocul-căreia-mărețul-han-ținea-între-degete-ploaia-luminii-pe-fundal-de-tobe? Acesta a fost momentul în care toate au luat-o razna și în care mi-am dat seama că valurile puteau să fie orice; puteau fi șiruri de oase  pe câmpul de luptă; stoluri de păsări amușinând prada; diapazoane în lanț, incantând vremea măririlor; mintea mea, dându-se huța. De pe marginea acestui leagăn năzdrăvan, am decis să mă predau; să las prestigiul, întreg, comandantului, iar eu să umblu în pânzele mele rupte, având ca reazem doar ploaia; să deschid, cu alte cuvinte, ochii spre noua zi.


*****


Când ne-am mutat aici, lucrul care m-a preocupat cel mai mult în organizarea feng-shui-ului au fost cele două draperii pe care le-am așezat cu mare nerăbdare și efort la ferestrele dormitorului. Descrierea lor cât mai fidelă ar suna cam așa:
- prima draperie, cea mai groasă dintre ele, este dintr-un in foarte aspru, și are culorile clisei, de la mahonul cel mai lipsit de sobrietate, până la acel aproape inimaginabil tandem dintre rugină și cenușiul mat al arborilor de toamnă. Textura are ceva rugos, aș spune neîmblânzit, dacă nu ar fi vorba despre un material, în orice caz, o îmbibare și o mustire, ca într-o spumă de lână;
- cealaltă draperie, încadrată de faldurile celei amintite, este mai fină și mai subțire, de un verde marin, iar lumina - de zi sau de la felinarele portocalii, când e noapte - pătrunde prin mătăsiul ei într-o goană fosforescentă, ca și când lumina ar face cu adevărat baie. Tot această draperie are scoase în relief cute drepte și inegale, ca niște mici valuri, dispuse în așa fel încât creează o iluzie optică interesantă - că în spatele pânzei s-ar țese, continuu, ceva.
Acestea sunt draperiile; pe noptieră, lângă pat, am găsit deschis romanul istoric al lui Inoue, Lupul albastru, despre Genghis-han, din care citisem aseară până târziu.
M-am gândit, privind cu atenție toate astea, că ar trebui să mă uit mai mult la lucruri; uneori nu e destul timp; alteori trebuie, pur și simplu, să deschizi ochii. "