Cam în aceasta semănau zilele ei:
își lăsa gleznele lângă un copăcel, lângă un tamarin
și aștepta seara răsfoind, doar, ușor, ascultând
- exista-ntotdeauna o clipă în care se făcea de tot liniște
iar după, ceaiul era foarte rece-ntre degete.
Apoi eu veneam - și, deși n-am întârziat niciodată,
privirea ei era mereu rugătoare.
imi imaginez aceasta privire rugatoare, nu stiu de ce m-au emotionat cumplit aceste ultime doua versuri...
RăspundețiȘtergere:)este una dintre poeziile care imi plac si mie,chiar dupa,chiar privite taios de mine,dupa-desi starea acelei dimineti este undeva departe,sub umbra unui tamarin,simt ca privirea ei este cumva perena,iar radacinile cresc,in cercuri adanci...
RăspundețiȘtergere