Little Lady ( II )

Această micuţă doamnă
cu trupul străbătut de vânt
nu uită nicicând să stea dreaptă
şi să-ţi dea noi idei despre graţie.

Dac-ai avea un ochi de cameră video,
pus lâng-al unui ciclop din Elada,
poate c-ai zări, pentru o secundă,
calea pe care a străbătut-o.

Dar toate astea-s nişte încurajări
pentru a crede că ştii ceva despre ea,
în timp ce-ţi zâmbeşte
- desigur, condescendent.

- Micuţa doamnă, atât de tăcută.


...

Little Lady ( I )

Micuţa doamnă
străbate câmpiile cu părul ei galben
în iulie sau noiembrie,
îşi lasă zâmbetele la vedere
şi nu-i e nicicând teamă
(nu rosteşte, de fel, întrebări).

Micuţa mea doamnă
pleacă doar câte puţin, spre apus
- şi atunci inima îmi bate repede,
aşteptând noaptea, să o strâng în braţe.


...

Ab ovo, prin foc şi fum (dintr-o pagină de jurnal)

"Ieri, am dat foc frunzelor uscate de nuc, aşa cum facem în fiecare toamnă. N-am ştiut niciodată să numesc secretul fascinaţiei pe care o exercită asupra mea focul frunzelor - cu atât mai mult cu cât flăcările, încremenind, bachelardian, totul în tine, nu se văd, în acest caz, decât pentru câteva minute fragile, la început, după ce torni benzina; apoi, totul e fum - deşi, e drept, nici dragostea mea pentru fum nu e o bagatelă, fără rezonanţe adânci în căptuşeala-mi prostesc-plăcut-exaltantă.
Ieri însă, fata pe care mama a chemat-o să ne ajute la autodafe, după ce m-a făcut să fiu ruşinată de puţinătatea vigorii mele trupeşti, adunând ea singură cu braţe gracile munţii şiroitori de ruginiu, m-a avertizat părinteşte să "fiu atentă, fiindcă focul de frunze e foarte periculos: arde înăuntru; şi, chiar şi după mult timp, continuă să mocnească, cu toate că pare stins". Prilej şi pretext salutare pentru mine, evident, să mă învârtesc apoi, ore întregi, în jurul movilelor de griuri tot mai năstruşnice, ca o găină în mijlocul boabelor, ca un câine în jurul cozii, ca un, ce să mai, ditai gânditorul în jurul unor raţionamente tot mai febrile, visând la nimic altceva decât scrum.
Dar toate astea ar fi nu doar inutile şi complicate, cât, mai ales, obositoare, dacă n-ar veni concluziile, despre care Murphy, dacă nu mă înşel, spunea că nu sunt altceva decât "momentul în care te-ai plictisit să gândeşti". Aşa că, tot căutând cu băţul printre frunze, tot întorcând pe toate părţile comparaţii între diversele tipuri de ardere, de materii prime şi trosnete în liniştea cea mai adâncă, "iluminată" fiind de vorbele simple ale fetei (despre dragostea mea pentru clişee voi vorbi altă dată) , mi-am dat seama că ceea ce m-a interesat mereu cel mai mult la viaţă a fost faptul că te trezeşti aşa, din senin, că întotdeauna eşti la început. Şi că, aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile, dacă stai să te gândeşti cât de puţin, ceea ce ar putea fi "blestemul" cuiva- o capacitate, să zicem, incredibilă de autodistrugere -, este dublat, concomitent şi mereu, de "binecuvântarea" unei, la fel să zicem, incredibile capacităţi de regenerare. Înăuntru sau în afară - depinde cum priveşti lucrurile şi de cât de gros se întinde, printre gesturile tale, fumul."


...

Exorcism pe fundal woolf-ian (dintr-o pagină de jurnal)

"Marţea este a mea. După lupte interioare care au adus-o în scenă pe Mahakali, am acceptat: fie ale voastre celelalte zile, fie al vostru un weekend din două, dar, când vine vorba de ziua de Marţi, nu fac rabat, nu fac concesii, nu fac pomeni - şi, în schimb, fac numai şi numai ce vreau eu - şi nici eu nu aş fi bănuit câte lucruri sunt în stare să vreau. Mă pun la adăposturi balsamice tot mai filigrinate de eucalipt, mă fâţâi prin casă în straiele pe care nu le-a văzut decât iubitul meu (şi nici el prea des, după cum îşi dă seama oricine mă cunoaşte), rostesc din vârful buzelor, ca o mare contesă (părinţii mei au avut nişte gânduri sumbre cu mine la naştere, voiau să mă numească, şşt, să nu mai ştie nimeni, "Contesina"...), ordine către curteni invizibili (deşi, e drept, tot eu răspund la chemarea bolului de ceai murdar) şi, atenţie pentru cine mai crede în cinstea mea fără de pată: nu răspund decât la telefoanele care îmi convin. Dar cea mai aşteptată clipă a zilei de Marţi este aşa-zisul "moment Dallaway", când merg la piaţă cu doamna Virginiei în minte şi sunt atentă la meandrele senzorialului meu pofticios ca o gheişă la floarea din tokonoma când îşi aşteaptă stăpânul.
La fel au decurs lucrurile şi astăzi- plecarea spre piaţă, zeci de straturi în mintea mea setată pe feng-shui, până când îmi amintesc că am lăsat beţisorul cu tămâie aprins. Să mă întorc, ar spune oricine, da,să mă întorc ar fi fost cel mai cuminte lucru cu putinţă, singurul rezonabil - mai ştiţi însă ce spuneam despre rezonabil, când vine vorba despre Marţi? Mai mult, oare, nu poate înţelege chiar nimeni că există lucruri care nu pot şi nu trebuie oprite, că un simplu gest atipic unei zile de Marţi ar fi iscat în mine o Hiroshimă până, hăt, marţea următoare? Dar, şi mai ales, că, atâta timp cât nu ţi s-au rezervat doar frici raţionale, nu ai ce face, decât să lupţi cu armele lor, i-raţionale, şi că astăzi, dacă m-aş fi întors, m-ar fi aşteptat exact ce m-a aşteptat şi până acum, chiar dacă de data asta era vorba despre altceva, dar, de fapt, tot despre asta era vorba?
Aşa că am făcut orice ar fi făcut orice om care preferă nebunia fricii, care este, zic eu după multă experienţă în domeniu, una dintre nebuniile cele mai mari: am dat curs straturilor de planuri de Marţi aşezate în mintea mea: mi-am ales cu mare grijă ţărăncuţa de la care să cumpăr florile (trebuie să aibă întotdeauna nevoie de bani neostentaivă, să nu aibă aer viclean şi, dacă se poate, să se apropie cât mai mult de reprezentarea mea mentală despre Sfânta Vineri-sau Marţi, dacă vreţi), am comparat între ele ofertele de conopidă, m-am târguit cămătăreşte pentru fagurii de miere şi nu m-am uitat la ceas nici când am dezvoltat subiectul murăturilor, cu o cunoştinţă, între tarabe. În tot acest timp, cum îşi poate imagina lesne oricine, beţişorul ardea, şi tot ardea. Ceea ce nu îmi face plăcere să mărturisesc, dar nu am ce face, că pactul cu sinceritatea a fost scris de mult, de ursitoare, e că a existat totuşi o notă forţată în toate astea - ralanti-ul morbid cu care mi-am desfăşurat ritualul Marţei avea ceva artificial, când am mai stat eu să vorbesc minute în şir despre murături?...Şi, oricât de a naibii voiam eu să fiu, am fost tot timpul conştientă că acest ralanti nu făcea decât să sublinieze antiteza cu tahicardiile mele tainice, la gandul negândit, dar foarte prezent, că voi găsi casa în flăcări şi voi mânca fagurii şi conopida în boxa blocului, unde aveam să îmi sfârşesc zilele de acum înainte. Numai că, şi aici iar apelez la oameni care au mai trecut prin aşa ceva, sau cel puţin se mândresc cu mări de empatie, eu ştiam, şi ştiu şi acum, un fir de aţă mai înţelepţită, că frica cea mare ar fi fost să cedez ispitei de a mă întoarce, şi că abia acolo mă aştepta înfrângerea cea mare, iar tahicardiile şi raţiunea nu erau decât momeli; asta, repet, când nu ţi s-au dat doar chestii raţionale, dar nu ştiu de ce tot aduc vorba de asta, când nu te gândeşti neapărat la raţiune, dacă mă cunoşti cât de cât.
Ultima secvenţă, şi nu mai obosesc pe nimeni. Veneam eu agale, păstrând înţelegerea cu ceea ce se cheamă "a forţa nota" (căreia i se mai spune adesea şi"soartă"), străbătându-mă ca un foşnet de eşarfă ideea că o să văd, dacă e să fie, flăcările înainte să intru în casă, de la fereastră; dar, fiindcă un foşnet e un foşnet şi, în ciuda a ceea ce zic poeţii, până la urmă mai vrei şi altceva, m-am gândit eu: băi, până atunci, ia să mă uit eu la soarele ăsta, că şi el arde, şi durează şi mai mult, şi parcă ceva m-a oprit să mă uit la el azi ca lumea. Şi ceea ce pot spune cu siguranţă despre soarele de noiembrie după ziua de azi, iar mie, una, îmi ajunge, este că cel puţin o calitate indubitabilă are: intră în tot. Jur, măcar de minţit ştiţi că nu mint: intră în flori, intră printre degete, printre bucheţelele conopidei, printre circumvoluţiunile creierului, te poartă atât de lin, te duce spre o casă contemporană cu Dalloway, spre o casă cu contese învestite astfel prin naştere, spre o casă unde nu există distrugere, pentru că, inima mea mică: nu poate fi distrus ceea ce nu a fost construit nicicând, acuma simţi tu ce tot citeşti de mii de ori în cărţile cu înţelepţi şi lucruri imposibile.
Şi, când povestesc toate astea, în faţa laptopului - nears, doar puţin prăfuit de la lenea mea "princiară"-, adast sub aroma beţişorului - el e ars, ars până la capăt, lăsându-şi în urmă esenţa evanescentă, care îţi face poftă să adaugi şi alte nuanţe la ideea perfecţiunii. Şi promit, ca un copil cuminte ce, în fond, sunt, că n-am să mai fac niciodată, că o dată e de ajuns şi că am impresia că mi-am învăţat una dintre lecţii: Marţea există cu adevărat doar când mergi până la capăt, chiar dacă asta seamănă, de multe ori, cu o întoarcere din drum."


...

Fum(dintr-o pagină de jurnal)

"M-a sunat astăzi J., prietena mea matematiciană, să mă roage să o ajut la tema băieţelului ei - îmi cere antonimul pentru "a veghea". După ce că nu-mi vine, mă mai pune pe gânduri şi faptul că nu ştiu pentru care dintre sensuri; oh.
Nu o pot lăsa baltă pe J.- mă fascinează, răspândeşte în jur un abur dens de poftă de mimetism, toate gesturile, felul în care i se aşază părul, expresiile şăgalnice, foarte aproape de invective, verdele cel mai preţios -în ochii ei; şi, peste toate, siguranţa aia că te afli lângă un om bun, de-a dreptul bun, fără tăgadă, cum să tăgăduiesc?(mereu am încadrat-o, cumva, în tipologia "fetei din Petrovka", minunată Goldie Hawn acolo, nu te poţi niciodată opri de la a iubi cu înţelepciune şi curaj genul ăsta de fiinţe).
Aşa că, draga mea J: a veghea=a dormi; a lăsa în voie(?); a lăsa liber(?); a fi neatent(?). Nu ştiu dacă aş putea să îţi spun vreodată mai mult: mie îmi plac toate cuvintele, cu antonimele lor, contextuale sau nu. Îmi plac şi cele care nu au antonime, şi cele cărora nu le cunosc sensul, şi cele pe care doar le amuşinez, ca pe un, din nou, fum. Îmi place să veghez şi să mă ştiu vegheată, îmi place să dorm şi să îi adorm pe alţii cu poveştile mele. La fel, chiar dacă îmi place să veghez, spre exemplu, asupra carismei tale, nu înseamnă că nu îţi simt neîncrederea, tremurând după aceste draperii verzi.
Îţi dai seama, ca un matematician veritabil, că nu ştiu să îi rezolv prea bine tema băieţelului tău. Dacă vrei să îţi spun ce cred eu despre veghe, ea îmi pare, mai degrabă, un caier de lână pe care un darac, al cărui gând m-ar ucide dacă l-aş gândi, îl transformă în ceva mai fin decât borangicul, şi pe care, te rog iarăşi, nu mă pune să îl numesc. Pot să îţi spun doar că din el e făcut părul tău, şi felul în care îţi aprinzi ţigara, iar dacă nu strig, dimineaţa, cât de puternic îţi strălucesc cerceii, e pentru că nu vreau să îţi numesc lucrurile şi să le dau antonime, pentru că nu ştiu ce înseamnă lucrurile şi antonimele lor, şi pentru că, chiar de aş şti, fiecare are matematica lui, iar cuvintele mele se răspândesc în fum."


...

Lebăda albă din Pădurea neagră (dintr-o pagină de jurnal)

"N-am scris aici - acum câteva luni, am găsit un loc peste stradă de şcoală unde nu sunt deranjată de copii, de oameni sau de gânduri practice, şi îl pot folosi în pauza mare; e o inspiraţie de vreo 20 de minute, iar apoi expir uşurată, pare mai veselă ora dup-aia, parcă e un şuierat de dragon, cu flăcări pe nas şi pe gură.
Dispensarul veterinar de acolo e foarte vechi şi scorojit, păstrează insemnele celuilalt regim, cred că ar fi o găselniţă excelentă pentru Tarkovsky sau pentru noile filme mizerabiliste româneşti. Aici e, poate, rădăcina faptului că în preajma lui mă asaltează secvenţe din copilăria mea fericită şi densă, pe care o văd tot mai mult ca pe-un balon gata să se spargă.
Azi am fost iar acolo - ca de obicei, rumoarea se duce, mă uit doar la pantofi,aud doar fusta răscolind iarba - şi devin atentă.
Mă gândeam, mergând, la pădurea primilor mei ani, la bucuria aproape isterică cu care îmi apropriam toate virginităţile închipuibile şi îmi mâncam pacheţelul tăifăsuind cu o lebădă. Şi, mergând eu aşa, am rămas încremenită ca Făt-Frumos după ce l-a părăsit calul şi a deschis cutia ruginită din ruina vechiului castel: o pungă albă, de plastic, foşnea între ierburile uscate, iar pe fereastra dispensarului se profila, neagră, pădurea.
Nu ştiu să scriu despre astea mai bine, însă nici nu vreau mai mult pentru azi."


...

Albastru (pagină dintr-un jurnal)

"I-am scris prietenei mele din O. despre cum s-au aşternut frunzele aici şi despre ciorapii cei albaştri pe care i-am găsit la solduri - îmi era teamă că o să uit; când tac, uit, şi apoi o iau de la capăt cu tăcerea. Prietena mea F. mi-a spus că asta e din cauză că sunt Taur, iar pe Tauri nu-i deranjează că lucrurile se repetă, numai că mi-e greu să-mi imaginez pe cineva care să nu-şi dea seama că lucrurile se repetă; în fine. Dar, dacă tot n-am o miză mai serioasă, vreau să cred că tac pentru a-mi reaminti, când, ca să fiu sinceră, nu mă prea interesează toate chestiile astea, i-am scris dintr-un fel de estetism impudic, cam grosolan pentru gustul meu, sper să nu-şi dea seama. Dar o ştiam îndrăgostită de stepa rusească şi de frig, ştiam că-şi va imagina imediat gestul meu de profesoară la tablă, arătându-i mestecenii galbeni; şi, apoi, poate, pulpa mea albastră încolăcind unul dintre trunchiurile argintii, şi felul în care, netam-nesam, o sărut câteodată pe buze, în lumina înnălbită a zilei, înroşind-o.
Ca să fiu sinceră, nu i-am scris nimic, nu am avut timp, abia am apucat să mă gândesc o clipă la ea, are o bonetă albastră, care îmi place mie, iar mestecenii cred că i-am luat dintr-un roman cu imagini puternice, de cine ştie când. Şi totuşi, să scriu ca să nu uit - îi trimit mâine ciorapii, cu aerele mele de mister şi pompoşenie îi spun că sunt un robinet deschis în tâmpla mea, pic-pic..."


...